''Flacăra anul XXXV - Nr. 13 (1 606) - 28 martie 1986
Un om intra in foc
Cu doisprezece ani în urmă, tinărul inginer
Nicolae Dinu, aflat departe de ţară, a asistat la un spectacol pe care noi, ca
profani în materie, îl vom numi, fără să şovăim la cuvînt, halucinant. Nicolae
Dinu se afla în Algeria, într-o schelă petrolieră, lucra acolo, împreună cu
alţi specialişti români, la instalarea unei staţii de fluide. Intr-o noapte, una din sondele locului
a scăpat din controlul oamenilor, a scăpat în „erupţie liberă“, cum se spune in
jargonul specialiştilor, şi a luat foc. Algerienii, ne povesteşte Nicolae Dinu,
le zic sondelor „brazi de iarnă “, un scriitor le-a botezat aşa şi porecla a
prins ; potrivită poreclă, nu ?, dacă te gindeşti la feeriile de lumini care
scaldă, nopţile, marile crengi metalice împletite înalt şi sever, ca nişte
etaje de conifere, deasupra izvoarelor de ţiţei. Sonda aceea scăpată in „
erupţie liberă“ ardea chiar ca un brad, ca un gigantic brad uscat, cu o
pălălaie cit cerul. Cu o pălălaie cit cerul şi cu un vacarm ţişnit din adincuri
pină la cer.
Nicolae Dinu mai văzuse incendii
petroliere, dar nici unul de asemenea proporţii. Era vorba de o sondă „de adincime“,
săpată la o mare adincime, şi scăparea unei astfel de sonde de sub control pare
o catastrofă de nestăvilit, ca şi erupţia unui vulcan. Dezastrul începe undeva,
in străfunduri, începe mut, lin, insidios, nimeni nu bănuieşte nimic, căci
telescoape care să-ţi pună Luna sub ochi s-au inventat de mult, dar aparate cu
care să vezi măcar orbul tiriş al unei cirtiţe la un lat de palmă sub sol,
necum viata subpămînteană a unei sonde, încă nu există. Deci dezastrul începe tăcut, perfid,
pentru ca, deodată, un uruit cade cu tremur să umple cerul. Monstrul de lut de
milioane de tone în care este înfiptă sonda îşi abandonează brusc structura
placidă, fixată în ere, devine fiară, fiară nebună, urlind şi scuipind cu foc,
cu gaze, cu apă sărată, cu materii industriale, cu tot ce poate scoate sonda
din sine şi din pămint. Tot ce e-n jur ia foc, arbori, case, uneori materiile
deversate din adîncurile în clocot năvălesc ca o lavă spre toate zările,
alteori irump apele subterane, care cresc, se lăţesc, se fac bălţi, se fac
lacuri. In cîteva zile, uneori în cîteva ceasuri, se obţine o modificare sinistră
a geografiei locului, pentru care altfel ar fi trebuit detonate mii de tone de
trotil sau depusă o muncă faraonică. Şi peste toate, focul. Focul care înseamnă
nu doar pierderea unei sonde ci, poate, a unui întreg şi scump izvor de ţiţei.
Cam aşa se întîmplă cînd o sondă scapă în „erupţie liberă“ şi ia foc, încheie
inginerul Dinu. (Adică aşa transcriem noi, cînd aşternem pe hirtie aceste
rînduri, cele povestite de el, poate exagerind un pic, poate forţind imaginea,
ca profani ce sinterm).
Dar nu
spectacolul sondei algeriene cuprinse de foc a fost cel mai „tare", ne
face atenţi inginerul Dinu, cel mai „tare“ a fost spectacolul salvării acelei
sonde. Atunci, urmează interlocutorul, l-am cunoscut pe faimosul Red Adaire.
A sosit
acolo după cîteva zile. A sosit cu armata lui de elicoptere, cu armata lui de
specialişti îmbarcată in ele. Aparatele s-au rotit o vreme deasupra sondei,
periculos de jos, gata-gata să şteargă flăcările. Nu ştiu de ce au făcut-o,
poate ca să filmeze, ori poate din pur exhibiţionism, ca să zicem noi, cei de
jos, ia te uită, dom-le, ce tipi fantastici, ce curaj pe ei, ori mai degrabă ca
să zică algerienii, cum de fapt au şi zis-o, ăştia -s daţi dracu, îşi merită
banii. După ce au aterizat, cel dintii a luat-o spre foc Red Adaire. Şi-a pus
costumul de azbest aluminizat, care scînteia ca argintul, şi-a tras pe cap bila
enormă a unei căşti ca de cosmonaut şi a luat-o spre foc. Parcă-l văd, înalt,
masiv, aparent greoi, aparent numai, înaintind cu pas calm, dar cu ceva de
felină, tipul americanului sigur de sine, puternic, sportiv, un adevărat John
Wayne. Avea pe atunci, ia să vedem, cred că avea 56—57 de ani şi era socotit,
cum e socotit şi azi, specialistul numărul unu al lumii în stingerea şi
captarea sondelor scăpate în „ erupţie liberă“. După el au intrat în foc şi
specialiştii lui. Toţi traşi după calapodul lui, înalţi, voinici, scînteind din
costumele lor lunare. I-am pierdut în flăcări, nu mai ştiu cit au stat acolo,
mie mi s-a părut o vecie. S-au întors, au luat o gură de aer proaspăt, s-au
sfătuit între ei, apoi iar au intrat în foc, apoi iar şi iar. Erau teribili,
erau nemaipomeniţi ! După care le-au spus algerienilor ce sculele trebuie (aşa
lucrează Red Adaire, cu scule anume, cu dispozitive-unicat, potrivite sondei în
cauză şi împrejurărilor speciale ale incendiului) şi cît îi costă operaţia de
salvare. Tîrgul s-a încheiat, s-au comandat sculele (pe care, spune cineva, tot
Red Adaire le-ar face, el fiind patronul sau acţionarul unei industrii
profilate pe aşa ceva) ; şi care scule, trebuie să vă spun, au sosit fulger,
după numai cîteva zile; splendide scule, nu ştiu cît procent de oţel şi cît procent
de inteligenţă tehnică îngloba fiecare, cred că decisiv era ultimul. Operaţia
salvării a costat enorm, n-aş putea să vă zic cîţi bani a luat Red Adaire
personal, ştiu însă, am aflat-o de la algerieni ,câ pentru fiecare „oră in
foc" s-au plătit pe cap de specialist 1 800 dolari. Da, a costat fabulos
dar s-a meritat. Incendiul luase proporţii uriaşe, prea puţini mai credeau c-o
să poată fi stins, dar Red Adaire şi oamenii lui l-au stins. Cu eforturi
titanice, întinse pe cîteva săptămini şi împinse ades peste limita omenescului,
dar l-au stins. Cam asta a fost, încheie inginerul Dinu.
Şi mai
departe ? îl întrebăm . Mai departe, vine răspunsul, ce să fie ? M-am întors în
ţară şi mi-am văzut ca tot omul de ale mele. Am lucrat o vreme la Trustul de
foraj-extracţie din Rm . Vilcea, oraşul meu natal, apoi am fost mutat aici, la
Tg. Jiu , ca director cu problemele forajului în cadrul trustului omolog.
Dar cu
sonda de la Mitrofani cum a fost ? insistăm .
Inginerul
Nicolae Dinu tace îşi trece degetele prin barbă (are o bărbuţă frumoasă şi
îngrijită, cîndva roşcată, acum mai mult albă, prea albă pentru cei numai 47 de
ani ai stăpînului ei) şi îşi aruncă un ochi distrat spre fereastra biroului.
Afară ninge, încărunţeşte văzînd cu ochii o zi posacă, aparent doar atit,
posacă şi plictisită, parcă fără chef de nimic, dar cine ştie ce poate ascunde
sub masca ei o astfel de zi.
Ca atunci,
la Mitrofani... Ca atunci, la Mitrofani, cînd, cu mulţi ani in urmă într-o zi
posacă de iarnă, a scăpat în „erupţie liberă“ sonda 5 034*. O sondă cu talpa la
mii de metri, o sondă adîncă şi cu erupţii năpraznice (de condens, de ţiţei, de
gaze) şi, fireşte, cu foc, şi încă ce foc, o flacără înălţîndu-se peste
sonda-torţă la mai bine de 50 de metri ! Se vedea vipia roşie-galbenă peste şapte
sate, şi nu numai că se vedea, dar se simţea, alergau copiii pînă-n preajmă-i
(unde-i ţinea în friu cordonul de paznici), se descălţau şi ţopăiau, ţipînd de
plăcere, pe zăpada ce sfîrîia şi-i ardea la tălpi. Acolo, la Mitrofani, in plin
decembrie, au înflorit atunci corcoduşii. S-a făcut mobilizare generală pe
minister, s-a apelat la toate forţele de intervenţie, la pompieri, la armată,
la toţi specialiştii petrolului, la toţi oamenii de experienţă şi de gîndire,
inclusiv la bătrini sondori pensionari. S-au propus diverse dispozitive, nu s-a
votat nici unul, s-a apelat şi la Red Adaire, dar li s-a spus că e prea tîrziu
(prea tîrziu pentru ca ilustrul salvator de peste ocean să-şi asume răspunderea
stingerii unui foc ce proliferase imens, iar dacă totuşi, li s-a mai spus,
şi-ar fi asumat-o, ar fi cerut pentru asta o sumă exorbitantă); aşa că s-a
apelat la specialişti din ţări mai apropiate, mai puţin faimoşi, dar care, faţă
in faţă cu catastrofa, au pretins şi ei onorarii ameţitoare, şi încă fără
acoperire in cine ştie ce garanţii. A triumfat pină la urmă o soluţie
românească! la care şi-a înscris un aport şi N. Dinu), ispititoare şi economic,
şi ca eficientă, adică ideea „montării inverse“, pe baza „efectului Coandă“, a
unei turbine de avion care să bombardeze sonda cu substanţe consumatoare de
oxigen, deci ruinătoare de foc. Foarte bine, s-a hotărît, aşa vom face, dar
cine va intra în foc ca să pună la punct „ ţinta “ bombardamentului ? Cine va
degaja, la 1 400 de grade, gura puţului de fieroteniile ce ard mut, dar
năpraznic ? Cine va înlocui „mosoarele“ sondei, cine va face acolo, în flăcări,
cele o mie şi una de treburi pregătitoare sau complementare atacului chimic? Le
voi face eu, s-a oferit Dinu. (Era pe atunci şef de secţie la trustul din
Vilcea). Da, a continuat, inginerul vilcean, le voi face eu, am văzut cum
lucrează Red Adaire, am meditat asupra celor văzute, am şi eu propriile mele
idei, cred că ştiu cum trebuie să procedez“. (Avea şi alte atuuri, nu numai
cunoştinţa cu Red Adaire. Se mai luptase cu incendii de sonde, le învinsese ; ce-i
drept, nu cu unul ca acesta, dintre cele mai mari din cite s-au intîmplat
vreodată la noi). I s-a zis „bine“, a fost acceptat, s-a mizat pe el. Drept
care şi-a verificat costumul de azbest aluminizat, confecţionat nu in America,
ci la Buzău, şi-a procurat sculele de trebuinţă, nu noi, nu făurite expres
pentru sonda din Mitrofani, ci luate de pe „rampa de salvare" de la
Cîmpina, unde se odihneau după mai vechi bătălii cu incendii petroliere, apoi
şi-a numit ajutoarele, selectate dintre mai mulţi voluntari, şi a intrat,
primul, în foc. Ceilalţi l-au urmat. (Fireşte, după ce repetaseră de o sută, de
o mie de ori, nu numai că nu le e frică, frica neavînd de ce să-l caute pe un
om care „ştie sonda“, care „o simte“, dar şi după ce repetaseră de o sută, de o
mie de ori piesa pe care urmau s-o joace, pînă la ultimul amănunt şi pînă la
ultima surpriză posibilă, aberantă de la scenariu). Au lucrat perfect, s-au
sincronizat perfect, pe gesturi şi pe secunde, înţelegîndu-se doar din ochi. In
vacarmul asurzitor al sondei în flăcări, cuvintele, chiar dacă ar fi scăpat din
căştile de cosmonauţi, tot nu s-ar fi auzit. Au lucrat
aşa ore în şir, zile în şir 31 de zile. N-au păţit nimic, doar inerente arsuri
uşoare şi, cînd şi cînd, nişte greţuri şi ameţeli provocate de gazele in
halate. Au făcut lună gura puţului, „arma chimică“ a soluţiei româneşti a
retezat pălălaia, sonda a fost captată. Tot ei, Dinu şi voluntarii lui, au
montat, după stingerea focului, aşa-numita instalaţie de prevenire in jet,
iarăşi o operaţie de complexitate şi risc. Cam aşa s-a intîmplat la Mitrofani, încheie
inginerul Dinu.
A vorbit cu
exclamaţii admirative despre Red Adaire şi specialiştii lui („erau teribili,
erau nemaipomeniţi !“), a vorbit reticent despre sine şi voluntarii săi („am
lucrat, am montat“), acum tace şi se uită pe geam . Despre modestie, care
adesea e piinea de toate zilele a infatuatului, o să vorbim cu Nicolae Dinu,
dar nu acum . Acum, să -l lăsăm să-şi tragă răsuflul şi să se uite pe geam . Nu mai ninge, deci sondorii de pe dealurile Gorjului o să-şi facă
mai in voie grelele munci pe care le au de făcut.
Şi mai departe,
tovarăşe inginer ? Mai
departe ce-a fost? Ce să fie, vine răspunsul, n-a fost nimic, ne-am întors ca
tot omul la ale noastre. Ba nu, tovarăşe Dinu, au urmat erupţia de la Virteju,
apoi cea de la Bustuchin, ultima cu foc mare, apoi cea din Brădeşti la care
iarăşi v-aţi ilustrat. V-aţi ilustrat la toate ca un salvator de elită, ca un
ins de mare curaj, acel curaj despre care se zice că oamenii nu-l dobîndesc
decit în clipele supremelor încercări, şi ca un mare specialist, de o pricepere
tehnică rară. Dacă-i vorba de „ilustrat“, vine răspunsul, atunci ar trebui să-i
cuprindeţi în cuvîntul ăsta care-i destul de larg, nu rîdeţi, mie aşa mi se
pare, larg şi încăpător ca o ilustrată poştală (festiv ca şi ea, dar asta-i
altă poveste), ar trebui, zic, să-i cuprindeţi pe foarte mulţi. Avem, e
adevărat, specialişti de elită în dresarea sondelor nărăvaşe, puteţi să-i
notati aici pe inginerii Petre Popescu, Policarp Tomescu şi Titus Mihăescu, din
ministerul nostru, pe inginerii Ion Chiturlea, de la Comăneşti, Leontin
Măciucă, de la Craiova, Ion Mărăşescu, de la Cimpina, Vasile Bercea, de la
Moineşti, şi mai sint şi alţii. O să vă rog să-i notaţi şi pe cîţiva inşi din
echipa mea, cu care am lucrat şi la Mitrofani, şi la alte erupţii : maistrul de
foraj Ilie Nicolae, de la Schela Moineşti, maistrul mecanic Ludovic Lazăr şi
Romică Bivolaru, de la Schela Cărbuneşti. Tustrei gorjenii ăştia sint oameni
tineri, au cite 30, 30 şi ceva de ani, şi au şi curaj, şi pricepere, au ştiinţa
sondei la degetul mic. Vedeţi dv., cind sari să salvezi o sondă scăpată în
„erupţie liberă“ clipele sint nu numai fierbinţi, ci şi numărate, nu-i loc în
ele ca să inveţi, trebuie să ştii despre sondă totul şi cît mai mult pe
deasupra. Si trebuie să vă spun că băieţii noştri, românii noştri, ştiu. Nu sint
cu nimic mai prejos ca oamenii lui Red Adaire, ba au, zic eu, o calitate în
plus. Le e proprie o plămadă umană aparte, care nu-i de găsit pe toate
drumurile, care, ar zice unii, nu-i de dorit, prin condiţiile particulare în
care ia naştere, dar care-i de admirat atunci cînd se naşte. Iar la noi s-a
născut. Este vorba de calitatea eroică a românului, o calitate întemeiată
astăzi pe o inaltă conştiinţă. Este deci vorba, cum să vă spun ?, de asumarea,
nu, nu a riscului, e prea mult spus, a împrejurărilor de excepţie, obligînd Ia
eforturi de excepţie, cu conştiinţa necesităţii acestor eforturi. A datoriei,
dacă vreţi, a datoriei faţă de supremul „patron“ care e ţara şi care, prin
asemenea eforturi, a înfrint, iată, şi continuă să înfrîngă tot mai spectaculos
o veche, blestemată gravitaţie istorică, gravitaţia întârzierii, intrînd în
orbita forţelor mari, a umanităţii mari, pe care te poţi bizui.
Aveţi
perfectă dreptate, tovarăşe Dinu, notăm cu emoţie şi mindrie cele ce spuneţi
despre oamenii noştri. Avem însă, ca să zicem aşa, o curiozitate, una „locală“,
gorjenească. Aţi numit, printre „specialiştii de elită“, muncitori din Gorj şi
ingineri din alte părţi. Nici un inginer din subordinea dv. ! Adică dv
„tovarăşe Dinu, sînteţi aici, în Gorj, fără seamăn, sau, ca s-o luăm altfel,
n-aţi dăruit nimănui din ce ştiţi ? Adică dv„marele salvator de sonde şi marele
specialist în foraj, o să rămîneţi un caz, nu şi o şcoală? In cuprinsul
trustului nostru, vine răspunsul, sint vreo 150 de ingineri. Dintre ei, vreo 100
sint stagiari, deci ingineri cu 1—3 ani de producţie, iar vreo 30—35 sint
oameni de vîrsta mea, cu experienţa mea. N-am ce să-i învăţ pe cei din urmă, ar
trebui să-i învăţ pe alţii. Dar pe cine ? Aţi sesizat, cred, că între stagiari
şi inginerii cu vechime se cască un mare gol. Ne lipsesc inginerii cu 5, 10 sau
15 ani de producţie, adică tocmai oamenii pe care ne-am putea sprijini,
incredinţîndu-Ie mari răspunderi şi formîndu-i în spiritul acestor răspunderi.
Ne-am văzut puşi în situaţia, deloc de invidiat, de a încredinţa, cu derogări
speciale ale ministrului, răspunderea de şef de brigadă unor băieţi foarte
cruzi, abia săltaţi de pe băncile facultăţii. Am făcut-o cu inima strînsă, căci
noi, aici, lucrăm în condiţii deosebite, forăm sonde adinci, avem utilaje
complexe şi foc de scumpe, dar am făcut-o, căci n-aveam de ales. Insă stagiarii,
mulţi dintre ei, cum îşi încheie contractul cu noi, cum se duc. Isi cer transferurile, nu le dăm , isi dau
demisiile, nu le primim, le reţinem cărţile de muncă, nu le pasă. Si se duc.
Unde se duc ? Intrebaţi-mă, ca să vă întreb ! Despre unul din ei, de pildă, am
auzit că ar fi profesor suplinitor de fizică pe undeva, prin Prahova. Sigur, munca la sondă e grea, grea şi fizic, căci te bat toate
viscolele şi toate arşiţele, grea şi tehnic, mai ales tehnic, căci mereu te
confrunţi cu probleme neprevăzute, deci trebuie să înveţi tot timpul, aici
„noul“ şi promovarea lui nefiind o cotă de ideal, ci o obligaţie zilnică de
producţie, iar răspunderea e covîrşitoare; doar instalaţia unei sonde, fără
carcasa ei de metal, costă vreo 60—70 milioane de lei. Sintem de vină şi noi,
inginerii mai vîrstnici, că nu ştim să le inoculăm celor tineri ataşamentul
faţă de o profesie de interes naţional extrem şi cu mari şanse de acces la nou,
deci de împlinire profesională şi umană. Un tînăr căruia am încercat să-i
explic aceasta mi-a aruncat maliţios şi superior : „Sînteţi un naiv, tov
inginer, un romantic !“ Fireşte, noua generaţie nu mai cunoaşte romantismul
nostru „naiv", şi de ce l-ar cunoaşte ? La întrebările noastre de ieri,
atit de febrile, privitoare Ia muncă, la viaţă, ei, cei de azi, au primit deja
răspunsuri calme si clare. Răspunsuri formulate de noi, cei mai vîrstnici. cei
osteniţi, cei neosteniţi în a da răspunsuri. Dar poate că trebuie să facem mai
mult. Să formulăm aceste răspunsuri nu atit individual, după capul fiecăruia,
cît prin inteligenta obştească, prin răspunderea obştească, astfel încît
răspunsurile să devină legi. Legi urmate de toţi şi de fiecare în parte. Vreau
să spun că la capitolul educaţie sintem încă datori fată de tineri.
Deci sînteţi un romantic, tovarăşe Dinu,
dar ia spuneţi-ne, vă rugăm, sînteţi cumva şi un modest ? Păi ştiu eu ce să
zic, tovarăşe reporter ? Sint, îmi place să cred, un om normal, cu modestie şi
cu lipsă de modestie, după caz, dar de ce mă întrebaţi ? Vă întrebăm , tovarăşe
inginer, fiindcă într-o revistă cineva vă aşază lingă Red Adaire, zicînd că în
lume sint doi, Red Adaire şi Dinu, aşi de necontestat şi fără rivali în
stingerea şi captarea sondelor scăpate în „ erupţie liberă“. Ce ziceţi, e
corect clasamentul ?
Fleacuri ! vine răspunsul. Credeţi că eu,
cînd intru într-o sondă in flăcări, mă gîndesc ce Ioc ocup, dacă-s al doilea
ori al douăsutelea în lume ? Credeţi că mă gîndesc ce laude mi s-ar cuveni pentru ce fac ? Adulaţia,
lauda, strălucirea flash-urilor, coroana ori coroniţa pusă pe frunte îl
hrănesc, nu spun o noutate, numai pe cabotin. Adică pe unul pe care, la urma
urmei, nici măcar nu -l interesează victoria adevărată, succesul real în
domeniul lui de activitate, ci numai lauda. Si-apoi, clasamentele sint bune
doar în sport, Pe mine nu mă interesează, eu nu fac sport, eu fac economie. Eu
fac tot ce-mi stă în puteri pentru economia şi pentru tara mea.
Ilie Pucaru’’
*Sonda 5034 Mitrofani. La aceasta sonda a inceputul forajul pe data de 24 Septembrie 1977 de catre ‘’Intreprinderea de foraj Rimnicu Vilcea’’ fiind proiectata sa ajunga la adancimea de 5200 m cu obiectiv Sarmatian inf. ( aprox. 3200 m ) + dogger ( la aprox. 4200m; temperatura strat 130 grade C ) + triasic + paleozoic. Adancimea finala a fost de 5068 m si productiva a fost la dogger. Pe data de 05.12.1978, in timpul extragerii sapei, la adancimea de 2964 m, s-a observat ca are tendinte de debitare. S-au pompat 32 vagoane de noroi. Pe data de 08.12.1978 s-a declansat eruptia libera gaze si condensat. Sonda a luat foc. S-a lucrat la oprirea eruptiei si stingerii sondei pana in Ianuarie 1979. Sonda a fost abandonata geologo-tehnic. O noua sonda cu numele 5034 Bis Mitrofani a fost sapata.
