''Cine dă ora exactă la Viforîta''

''Flacăra - anul XXXVI - nr. 46 - (1 691) - 13 noiembrie 1987

Cine dă ora exactă la Viforîta 

Cînd a deschis ochii asupra lumii, cînd nu se desprinsese încă din copilărie, a văzut istoria ca pe o mare agitată. La începutul acelui august, cînd şapte grupe de aparate Liberator îşi luaseră zborul de la Benghazi, de pe nisipurile roşii ale Cirenaicei, Nicolae Baruţ împlinise 11 ani şi, ca toţi şcolarii din Gorgota, era in vacanţă. Dinspre Ploieşti se ridica un val de lumină de parcă răsăriseră dintr-acolo o mie de sori. Un an mai tîrziu, în ’44, începînd din aprilie, pe cînd el se afla în prima clasă de gimnaziu la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu “din Tîrgovişte, asupra regiunii petrolifere unde se găsea, după unele opinii, cea mai mare concentrare de foc din Europa, s-au abătut alte cîteva zeci de atacuri aeriene. Tatăl lui, Ştefan, fusese mobilizat pe loc. Intr-un atelier al Industriei române de petrol, cu sediul la Ochiuri, făcea sape de foraj. Era un meşter pe cinste, cum nici nu putea fi altfel, fiind că de-ar fi fost altfel nu apuca să calce de multe ori pragul, acelui atelier. Şi dacă nu şi-ar fi iubit meseria nu i-ar fi spus fiului lui să intre, în ’47, la Şcoala medie de petrol, căci nu e de crezut că vreun părinte ţine să facă din viaţa copilului lui o carte necîştigătoare Ia un joc dinainte pierdut iar jocul se încinsese. Intr-adevăr, pe mize mari. După ce-a făcut armata la grăniceri şi, din ’56, s-a întors acasă şi a început să devină un petrolist de faimă la Viforîta, apoi la Suplacu de Barcău, în Bihor, şi din nou la Schela de producţie petrolieră Viforîta, a putut să înţeleagă că, tot atît de adevărat, graniţa sau interesele ţării pot fi apărate şi prin felul în care ţiţeiul e scos din adîncuri : atît cît ţara are nevoie ; şi cu o anume chibzuinţă, nu altfel. De acasă pînă la sediul schelei Viforîta are de mers patru kilometri. Nicolae Baruţ îşi începe ziua de lucru la ora 6. Şi pentru el ora aceasta nu înseamnă niciodată 6 şi ceva. S-ar spune că la Viforîta el este omul care anunţă ora exactă. Ca maistru principal specialist în secţia de probe-producţie şi reparaţii capitale sonde, primeşte prin telefon raportul celor 5 formaţii de lucru din subordinea lui, fiecare formaţie fiind alcătuită din 16 oameni. La 6 şi jumătate dă raportul la Trustul Boldeşti. La 7 fără 10 prezintă aceleaşi date conducerii schelei, directorului Toma Panţu . Că într-un loc este nevoie de anumite scule, că într-altul s-au rupt ţevile de extracţie sau că unii se plîng iarăşi de calitatea curelelor de transmisie. Primeşte aprobarea pentru materialele necesare, face asigurarea tehnico -materială, după cum spune el, şi apoi pleacă în punctele mai dificile. Ca generalul printre soldaţi. Printre petrolişti tot unul şi unul, oameni care-şi cunosc şi îşi respectă meseria, aşa cum sínt maiştrii Gheorghe Drăgoi, Ion Marta, Ion Mihăilă, Mircea Banu, ori sondorii Constantin Barbu, Ion Tudorache, Vasile Dumitru, Gheorghe Preda. Merge oriunde este nevoie de el, la Măneşti, la Gheboieni ori la Drăgăieşti. Şi pe-acolo nu se ştie niciodată dacă va mai avea sau nu timp să-şi aducă aminte de pachetul cu mîncare pe care i l-au pus în servietă Alexandrina, soţia lui, educatoare în comuna Răzvad, ori fiica lui, Carmen. Datoria Iul Nicolae Baruţ este ca sondele să funcţioneze neîntrerupt. Şi n-ar fi nevoie s-o mai spunem , dar o spunem totuşi, această cerinţă nu mai poate avea nimic comun cu împrejurarea din vremi mai mult sau mai pu­ţin îndepărtate cînd, ca un făcut, se găsea mereu cîte o mină străină, întotdeauna mai mare, care să ţină în ea mina petrolistului şi să-i mişte degetele în aşa fel încît ţiţeiul să curgă cît mai repede şi pe o conductă cît mai largă. Petrolişti ca Nicolae Baruţ ştiu prea bine că ţara are nevoie de petrol şi el spune limpede ce crede : meseria de petrolist este încă o meserie de viitor ! Metodele moderne de sporire a factorului final de recuperare, cum ar fi in injecţia în zăcămînt a apei vîscoase pe bază de polimeri — schela Viforîta fiind prima din ţară care a aplicat această metodă — sau injecţia ciclică de aburi şi de bacterii ori combustia subterană fiind argumentele incontestabile ale viitorului acestei munci, chiar dacă este adevărat, pe de altă parte, că sonda nr. 69 de la Ţuicani, care dădea 250 de vagoane pe zi, sau sonda nr. 2 Ochiuri, care dădea 320 de vagoane, sínt amintiri din ce în ce mai vechi. Datoria lui Nicolae Baruţ şi-a celor 80 de oameni de care răspunde el este ca întreruperile în producţie să fie cît mai rare şi să dureze cît mai puţin. De aceea, munca zilnică pentru îndeplinirea planului are adeseori tensiunea luptei. Dar e o luptă în care oamenii ştiu să iasă învingători. De altfel, ei sínt plătiţi în acord, după cantitatea de ţiţei extrasă, între interesele ţării, exprimate în cifrele planului, şi interesele sondorilor fiind o legătură, mai spune Nicolae Baruţ, ca pe tabla biliardului moştenit de la Astra Română şi rămas într-una din sălile clubului de la sediul schelei : o bilă o pune în mişcare pe alta . Intre acest adevăr şi faptul că, incontestabil, cît vom şti că avem sondori ca Nicolae Baruţ vom şti şi de ce ţinem să avem pe stema ţării o sondă, drumul e neted şi drept aşa cum între casa lui şi casa unui frate de-al lui, Florian, maistru la întreprinderea de utilaj petrolier din Tîrgovişte, nu se află nici un gard şi nici un zid, ci o singură grădină bine îngrijită. Cînd Nicolae Baruţ spune că meseria de petrolist este încă o meserie de viitor, el înţelege mai mult, prin aceste cuvinte, decit un fel de a-şi petrece vremea încercînd să vorbească frumos. Fiul lui, George, este student în anul al patrulea şi se pregăteşte să devină inginer petrolist. Şi ce părinte ar ţine să facă din viaţa copilului lui o carte necîştigătoare ?

D. Constantinescu''