''Flacăra - anul XXXVI - nr. 46 - (1 691) - 13 noiembrie 1987
Cine dă ora exactă la Viforîta
Cînd a
deschis ochii asupra lumii, cînd nu se desprinsese încă din copilărie, a văzut
istoria ca pe o mare agitată. La începutul acelui august, cînd şapte grupe de
aparate Liberator îşi luaseră zborul de la Benghazi, de pe nisipurile roşii ale
Cirenaicei, Nicolae Baruţ împlinise 11 ani şi, ca toţi şcolarii din Gorgota,
era in vacanţă. Dinspre Ploieşti se ridica un val de lumină de parcă răsăriseră
dintr-acolo o mie de sori. Un an mai tîrziu, în ’44, începînd din aprilie, pe
cînd el se afla în prima clasă de gimnaziu la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu “din
Tîrgovişte, asupra regiunii petrolifere unde se găsea, după unele opinii, cea
mai mare concentrare de foc din Europa, s-au abătut alte cîteva zeci de atacuri
aeriene. Tatăl lui, Ştefan, fusese mobilizat pe loc. Intr-un atelier al
Industriei române de petrol, cu sediul la Ochiuri, făcea sape de foraj. Era un
meşter pe cinste, cum nici nu putea fi altfel, fiind că de-ar fi fost altfel nu
apuca să calce de multe ori pragul, acelui atelier. Şi dacă nu şi-ar fi iubit
meseria nu i-ar fi spus fiului lui să intre, în ’47, la Şcoala medie de petrol,
căci nu e de crezut că vreun părinte ţine să facă din viaţa copilului lui o
carte necîştigătoare Ia un joc dinainte pierdut iar jocul se încinsese. Intr-adevăr,
pe mize mari. După ce-a făcut armata la grăniceri şi, din ’56, s-a întors acasă
şi a început să devină un petrolist de faimă la Viforîta, apoi la Suplacu de
Barcău, în Bihor, şi din nou la Schela de producţie petrolieră Viforîta, a
putut să înţeleagă că, tot atît de adevărat, graniţa sau interesele ţării pot
fi apărate şi prin felul în care ţiţeiul e scos din adîncuri : atît cît ţara
are nevoie ; şi cu o anume chibzuinţă, nu altfel. De acasă pînă la sediul
schelei Viforîta are de mers patru kilometri. Nicolae Baruţ îşi începe ziua de
lucru la ora 6. Şi pentru el ora aceasta nu înseamnă niciodată 6 şi ceva. S-ar
spune că la Viforîta el este omul care anunţă ora exactă. Ca maistru principal
specialist în secţia de probe-producţie şi reparaţii capitale sonde, primeşte
prin telefon raportul celor 5 formaţii de lucru din subordinea lui, fiecare
formaţie fiind alcătuită din 16 oameni. La 6 şi jumătate dă raportul la Trustul
Boldeşti. La 7 fără 10 prezintă aceleaşi date conducerii schelei, directorului
Toma Panţu . Că într-un loc este nevoie de anumite scule, că într-altul s-au
rupt ţevile de extracţie sau că unii se plîng iarăşi de calitatea curelelor de
transmisie. Primeşte aprobarea pentru materialele necesare, face asigurarea
tehnico -materială, după cum spune el, şi apoi pleacă în punctele mai dificile.
Ca generalul printre soldaţi. Printre petrolişti tot unul şi unul, oameni
care-şi cunosc şi îşi respectă meseria, aşa cum sínt maiştrii Gheorghe Drăgoi,
Ion Marta, Ion Mihăilă, Mircea Banu, ori sondorii Constantin Barbu, Ion
Tudorache, Vasile Dumitru, Gheorghe Preda. Merge oriunde este nevoie de el, la
Măneşti, la Gheboieni ori la Drăgăieşti. Şi pe-acolo nu se ştie niciodată dacă
va mai avea sau nu timp să-şi aducă aminte de pachetul cu mîncare pe care i l-au
pus în servietă Alexandrina, soţia lui, educatoare în comuna Răzvad, ori fiica
lui, Carmen. Datoria Iul Nicolae Baruţ este ca sondele să funcţioneze
neîntrerupt. Şi n-ar fi nevoie s-o mai spunem , dar o spunem totuşi, această
cerinţă nu mai poate avea nimic comun cu împrejurarea din vremi mai mult sau
mai puţin îndepărtate cînd, ca un făcut, se găsea mereu cîte o mină străină,
întotdeauna mai mare, care să ţină în ea mina petrolistului şi să-i mişte
degetele în aşa fel încît ţiţeiul să curgă cît mai repede şi pe o conductă cît
mai largă. Petrolişti ca Nicolae Baruţ ştiu prea bine că ţara are nevoie de
petrol şi el spune limpede ce crede : meseria de petrolist este încă o meserie
de viitor ! Metodele moderne de sporire a factorului final de recuperare, cum
ar fi in injecţia în zăcămînt a apei vîscoase pe bază de polimeri — schela
Viforîta fiind prima din ţară care a aplicat această metodă — sau injecţia
ciclică de aburi şi de bacterii ori combustia subterană fiind argumentele incontestabile
ale viitorului acestei munci, chiar dacă este adevărat, pe de altă parte, că
sonda nr. 69 de la Ţuicani, care dădea 250 de vagoane pe zi, sau sonda nr. 2
Ochiuri, care dădea 320 de vagoane, sínt amintiri din ce în ce mai vechi.
Datoria lui Nicolae Baruţ şi-a celor 80 de oameni de care răspunde el este ca
întreruperile în producţie să fie cît mai rare şi să dureze cît mai puţin. De
aceea, munca zilnică pentru îndeplinirea planului are adeseori tensiunea
luptei. Dar e o luptă în care oamenii ştiu să iasă învingători. De altfel, ei
sínt plătiţi în acord, după cantitatea de ţiţei extrasă, între interesele
ţării, exprimate în cifrele planului, şi interesele sondorilor fiind o
legătură, mai spune Nicolae Baruţ, ca pe tabla biliardului moştenit de la Astra
Română şi rămas într-una din sălile clubului de la sediul schelei : o bilă o
pune în mişcare pe alta . Intre acest adevăr şi faptul că, incontestabil, cît
vom şti că avem sondori ca Nicolae Baruţ vom şti şi de ce ţinem să avem pe
stema ţării o sondă, drumul e neted şi drept aşa cum între casa lui şi casa
unui frate de-al lui, Florian, maistru la întreprinderea de utilaj petrolier
din Tîrgovişte, nu se află nici un gard şi nici un zid, ci o singură grădină
bine îngrijită. Cînd Nicolae Baruţ spune că meseria de petrolist este încă o
meserie de viitor, el înţelege mai mult, prin aceste cuvinte, decit un fel de
a-şi petrece vremea încercînd să vorbească frumos. Fiul lui, George, este
student în anul al patrulea şi se pregăteşte să devină inginer petrolist. Şi ce
părinte ar ţine să facă din viaţa copilului lui o carte necîştigătoare ?
D. Constantinescu''