''Scînteia — duminică 8 decembrie 1985
Bine izolat fonic, motorul autocamionului
ROMAN-DIESEL în care ne deplasăm cu mare viteză spre sonda 201 Colibaşi nu
reuşeşte să-mi rupă nici firul gîndurilor, darămite să acopere vocea lui Ion
Dinu, şoferul :
— Cînd aţi
fost ultima dată la Moreni ?
— Cred că
prin ’59—’60.
— S-a
schimbat mult...
Da, mă uit prin parbriz şi văd. In zilele
următoare voi avea grijă să măsor oraşul cu pasul, dar acum nu mă interesează
decît drumul pe care-l străbatem. E asfaltat, calitatea lui nu-i grozavă — nici
n-ar putea fi atîta timp cît suportă piese şi utilaje cîntărind zeci de tone !
— dar nici nu se compară cu ce-a fost. Imi amintesc că vara, pe străzile din
Moreni maşinile săltau nori de praf pe care oamenii îi mai domoleau aruncînd
reziduuri de petrol ori chiar motorină. Vrăbiile se scăldau în pudra aceea de
colb unsuroasă pînă ajungeau să arate ca nişte pui de cioară. Ani la rînd, ori
de cîte ori venea vorba despre Moreni, gîndul meu clama observaţia făcută în
copilărie : „Aha, oraşul vrăbiilor negre !“...
— Staţi că n-am ajuns încă...
De asta-mi dau seama şi singur, văd că nici
n-am ieşit din oraş. Si ştiu de la Ariton Ionescu, directorul, şi Nicolae
Ilinca, inginerul-şef, că sonda 201 Colibaşi este cea mai greu accesibilă
dintr-un perimetru flancat la est de Filipeştii de Pădure, la vest de Valea
Caselor şi Ludeşti, la nord de Vişineşti-Vîrfuri şi Pucioasa, iar la sud de
Bucşani, Băleni şi Finta. Cu prilejul discuţiei avute cu cei doi ingineri din
conducere, notasem că pe suprafaţa mărginită de numitele aşezări lucrează la
forajul sondelor peste 1 200 de oameni, că trei sferturi din numărul
inginerilor sînt tineri cu vechime in producţie de sub cinci ani, că şi schela
nu-i înfiinţată decît de curînd — 1 aprilie 1979 ! (ce ciudat sună asta la
Moreni, loc ale cărui dealuri sînt de-a dreptul ciuruite de puţurile
petroliere...) că cele mai depărtate sonde sînt 101 şi 103 Boteşti, la vreo 90
kilometri.
...Asfaltul
s-a terminat brusc. Traversăm un podeţ îngust, dar solid, şi intrăm pe drumul
forestier. Incepem să urcăm. Splendoare de culori. Ion Dinu, şoferul, n-are însă ochi pentru ce-i în jur. In depărtare fumegă
Bucegii, dar nici eu nu mai am ochi pentru ei. Serpentinele sînt ca un tobogan, ploaia de
peste noapte a umflat răstoacele. Il aud pe şofer : „De i-ar da prin minte lui
’nea Petre să fi coborît...“. Ştiu despre ce e vorba. Si ştiu sigur că „ ‘nea
Petre“ o să coboare. Eram de faţă cind inginerul Ion Preda, şeful brigăzii a
doua — „unul dintre cei mai buni şefi de brigadă din schela Moreni, specializat
în «mare adincime»“ aşa-l caracterizase directorul — l-a chemat prin radio pe
Nica Petre, tractoristul de la 201 Colibaşi, şi i-a zis să iasă în întîmpinarea noastră. Şi mai ştiu că nimeni nu
riscă să-i provoace supărarea inginerului Preda. El îmi spusese : „Tovaraşu eu îi cam ştiu pe ziarişti : vor ceva spectaculos, dacă se poate ceva erupţii şi
ei să pice acolo tocmai la ţanc, ca sa-şi impresioneze cititorii. Aflaţi că
n-am «scăpat» o sondă de cînd sînt eu în petrol,
adică de vreo 30 de ani — scădeţi din ei cinci ani în care am urmat facultatea,
că mai-nainte am fost muncitor — mă zbat ca treaba să meargă normal, obişnuit,
bine adică. Să ştiţi că la 201 Colibaşi vă veţi întilni tot cu obişnuitul,
speraţi degeaba că veţi găsi acolo ceva extraordinar; v-aş însoţi cu plăcere
dacă nu m-ar fi chemat la o şedinţă“...
....Inaintăm
ca la un concurs de melci de formula unu“... Imi place umorul lui nea Dinu.
„Mai sînt două serpentine, dar voi opri aici, c-altminteri nu-mi mai primesc
maşina nici la şmelţ. De altfel, uite-l şi pe ‘nea Petre...“. Mă uit şi nu văd
decît un tractor S -l 500 coborînd cătinel. Ajunge la noi, apoi întoarce.
Sînt patru
oameni care se-apucă de o treabă deloc uşoară (maistrul Vasile Badea, sudorul
Florin Tudorache şi doi ajutori de motorişti care însoţiseră tractorul venit de
la sondă, ambii cu salopete kaki), întii se descarcă de pe platforma
autocamionului: una bucată furtun — 350 kg ; un tub de oxigen — circa 80 kg ;
un butoi cu ulei cu 200 de litri ; două flanşe şi aparatură pentru granic. Apoi
toate sînt urcate pe tractor. Cei patru sînt vînjoşi, se vede că au experienţă,
operaţiile jos sus n-au durat un ceas. Petre Nica din nou s-a urcat la leviere.
Şenilele se înfig cu putere în noroaie şi rulează clănţănindu-şi colţii. Pornim
pe urma lăsată de ele şi discutăm. Il întreb pe maistrul Badea :
— Aşa-i
totdeauna ?
— Asta-i
sonda la care se ajunge cel mai greu. E tocmai pe Vîrful lui Stanciu. E cam
izolată, da’ nici ca alea de la Boteşti. De regulă, muncitorii sînt aduşi la
schimb cu LEA-urile pînă sus, dar cînd plouă aşa-i mereu. Şi cînd ninge.
Sondăria-i meserie grea, dacă nu te sperii de la-nceput şi vrei s-o înţelegi,
apoi vezi că-i şi foarte frumoasă. Majoritatea sondorilor sînt în vîrstă. Ducem
lipsă de oameni. Noi îi primim, îi calificăm, cheltuim bani buni cu
şcolarizarea lor şi cînd se văd cu patalamaua la mînă pleacă şi te lasă.
Mă rog, un
punct de vedere, nu-i pentru prima dată cînd aud opinii de genul „Ah ! tinerii
de azi...“. Insă nu fac parte din categoria acelora care cred că lumea a
început şi se termină cu ei. Oricum, reţin ideea. Ceea ce pot să spun este că
fiecare colectiv de muncă îşi are exact tinerii pe care-i merită şi că, de
regulă, îi are cum şi i-a crescut.
Am trecut
pragul sondei 201 Colibaşi. Vorba vine „prag“, dar aşa-l numesc cei de la
foraj. Cu ceva agilitate, ocolind anume treptele scării destinate accesului
obişnuit, te poţi căţăra la gura puţului prin oricare dintre laturile acestei
schelării metalice înalte cît „Intercontinental“-ul bucureştean. Posturile de
lucru ale oamenilor sînt neacoperite. De vînt, ploi şi celelalte asemenea,
turla te fereşte precum ramurile unui copac desfrunzit pe timp de furtună.
Cineva zicea că „nu poţi îmbrăca sonda-n haine“. Ceea ce este şi nu este
adevărat pentru că, chiar şi aici, la Schela Moreni, văzusem că foile de cort,
cusute şi fixate într-un anume fel, pot oferi oarecare protecţie. Să fi fost
201 Colibaşi ultima pe listă ? Oricum, văd că sondorii sînt bine echipaţi şi nu
prea pare să-i deranjeze nici „coloana sonoră“ care, pe mine unul, mă asurzise
de cum pusesem piciorul în instalaţie. Granicul scrîşneşte, cablurile macaralei
vuiesc, pompele împing noroiul prin furtunul gros cît un burlan şi-l fac să zvîcnească
ca o arteră spînzurată deasupra capetelor noastre...
Noroiul de
foraj este un lichid viscos, anume preparat, după „reţete“ speciale care ţin
seama de teren, de straturile geologice pe care le traversează sapa. De aceea i
se şi acordă o atenţie permanentă: din oră în oră, uneori şi la intervale mai
mici, se face analiza de laborator şi în funcţie de necesităţi se adaugă ceea
ce trebuie. Cînd scoţi garnitura de la puţ — o coloană de ţevi înşurubate unele
într-altele, la capătul de jos al căreia se fixează sapa — în pofida
dispozitivelor existente, noroiul împroaşcă hainele, mîinile, feţele oamenilor,
îmi amintesc vorbele inginerului Preda, şeful brigăzii : „Cei care au îndrăgit
schela nu de noroiul forajului se feresc, ci de noroiul din suflete . Noroc că
din punctul ăsta de vedere am în brigadă oameni foarte curaţi...“.
Ştiam, o
aflasem de la conducerea schelei („După sondorii lui Preda poţi să-ţi
potriveşti ceasul“), mai ştiam că atunci cînd a preluat el brigada - 125 de
oameni care lucrează în schimburi de cîte 12 la puţurile de pe Dealul Bana, de
la Iedera şi la această 201 Colibaşi în care mă aflam — „nu toţi erau cu
pieptul la acelaşi fir de suflet“. Ştiam şi cum s-a realizat această
aliniere... de inimi. Pentru aşa ceva n-au existat şi-i greu de crezut că se
vor inventa reţete. Dar inginerul Ion Preda, împreună cu maistrul Constantin
Goran, secretarul organizaţiei de partid a brigăzii a 2 -a, s-au descurcat, au
făcut-o. Cum ? Aparent simplu...
Intîi au
încropit «nucleul de bază» din „oameni nebuni după petrol“. Da, există şi aşa
ceva, precum alţii sînt nebuni după fotbal. Din categoria asta fac parte
inginerul Gheorghe Neacşu şi subinginerul Pompiliu Georgescu, ambii tineri.
Apoi cei prin al căror arbore genealogic au curs exclusiv seve de... petrol. Un
singur exemplu: ambii bunici — dinspre mamă şi dinspre tată — ai
electricianului Constantin Lois au lucrat în petrol. Dumitru, taică-său, este
maistru în petrol ; Elena, maică-sa, ca şi nevastă-sa, Irina, lucrează împreună
în atelierele schelei de extracţie. (Ieri îmi notasem unele dintre vorbele pe
care mi le spusese Constantin Lois , 25 de ani :
„Nu ştiu
dacă mi-am dorit să lucrez la sondă şi nici nu mă întreb , fiindcă la noi în
familie asta-i de la sine înţeles; a lucra în petrol a devenit în casa noastră
o problemă de suflet şi chiar de mîndrie. Pentru că în petrol vin să lucreze
mulţi, dar rezistă numai cei plămădiţi dintr-un aluat anume, nu dintr-aceia
care ridică steagul alb cînd îi pui să sară o băltoacă. De-aia se şi vorbeşte
despre petrolişti ca despre nişte oameni deosebiţi. In meserie reuşesc doar cei
care, trecînd pragul sondei, fac asta cu tot sufletul“).
O incursiune în viaţa acestor trei generaţii ale aceleiaşi familii echivalează cu un întreg capitol de istorie a petrolului românesc. Aşa cum o simplă înşiruire a locurilor pe unde a forat sondorul şef Ion Bogza echivalează cu o veritabilă geografie la zi a petrolului nostru. (Ion Bogza , 48 de ani : ,,Sînt născut în Săhăteni, lîngă Buzău. Am colindat toate schelele din ţară, nu pentru că aş fi nestatornic, ci pentru că n-am refuzat sarcinile niciodată : eu cred că sondorul trebuie să meargă totdeauna acolo unde e trimis. Aşa cum forestierii se duc să muncească acolo unde trebuie tăiată o pădure, indiferent pe care munte, sondorii trebuie să alerge după petrol. Asta e menirea lor, şi nu-i adevărat că munca în aer liber îţi macină sănătatea, în 28 de ani petrecuţi in schelă eu n-am fost bolnav niciodată. Bineînţeles că există şi excepţii, dar ele nu-s bune decît să confirme regula“).
Sonda 201
MP Colibasi a fost sapata în anul 1984 pana la o adancime de 2715 metri. A
intrat în productie in 1987 din Oligocen Kliwa cu 26 tone. In Ianuarie ’89 era
raportata cu 41 de tone. Sonda este activa si in prezent.