Cutezătorii, 1982 (Anul 16, nr. 1-52), 1982-03-25 nr. 12
Comoara de la
Bălăria
Bălăria. Numele
unui sat ca multe altele, pierdut în imensitatea cimpiei, la cîţiva kilometri
de Videle. Aici, pe ogoarele de la marginea lui, s-a petrecut, in urmă cu cîţiva
ani o... minune, un fapt atit de interesant, incit participanţii la un congres
mondial găzduit de ţara noastră, aflînd despre el, au ţinut să meargă cu toţii
acolo, la faţa locului, să vadă cu ochii lor ceea ce se povesteşte.
Despre ce fapt e
vorba?
De mai bine de 20
de ani, de pe ogoarele mănoase ale cimpiei in centrul căreia se află oraşul
Videle, pe lingă tradiţionala recoltă de cereale se mai obţine încă una, la fel
de preţioasă: o bogată „recoltă" de petrol. Petrolul de Videle, care
atirnă greu — şi după cum ni s-a spus — hotărîtor in balanţa energetică a
ţării. Cît vezi cu ochii împrejur şi chiar mai departe, dincolo de orizont,
cîmpul e presărat cu zeci şi zeci de sonde care de peste două decenii sug zi şi
noapte din subsol aurul negru atit de necesar economiei noastre naţionale, in
răstimpul acesta insă, deşi din întreaga cantitate de petrol existentă in
zăcămint nu s-a scos decit o mică parte, multe dintre sonde au „secat". Pe
conductele ce pornesc de la ele spre marile rezervoare ale depozitului central
al schelei, aurul negru curgea din ce in ce mai puţin.
Aşa s-au petrecut
lucrurile şi cu sondele de la Bălăria: unele s-au oprit complet, altele mai
dădeau ceva petrol, dar cel mult o jumătate de tonă în 24 de ore, fiind, cum se
spune, pe ducă. Ei bine, cu cîţiva ani în urmă, printr-un procedeu original şi
de-o mare îndrăzneală, pus in practică de specialiştii noştri, citeva dintre
aceste sonde au fost, „reînviate". „Reînviate" în aşa măsură, incit
au devenit eruptive, dind producţii record.
Aceasta e
„minunea" de la Bălăria pe care, văzînd-o şi cunoscind-o, participanţii la
Congresul mondial al petrolului, ţinut in 1979 la Bucureşti, au apreciat-o ca
pe o adevărată revoluţie in domeniul extracţiei de ţiţei şi, impresionaţi şi
încintaţi totodată, au dus vestea in intreaga lume. Aşa se face că numele
acestui anonim sat pierdut in Cimpia Română — Bălăria — a devenit cunoscut în
lumea petrolului pe multe paralele şi meridiane ale globului.
Străbatem intr-un
„Aro" drumurile înguste ce şerpuiesc peste cimp, printre sondele се-şi inalţă
turlele metalice la tot pasul. Ne îndreptăm spre Bălăria in compania
inginerului Gheorghe Popa, unul dintre autorii „minunii" de care v-am
vorbit mai sus. Peste tot, panouri care avertizează împotriva pericolului de incendiu:
„Fumatul strict interzis!". „Nu aprindeţi chibrituri, nu umblaţi cu foc
deschis!". Pe neaşteptate, şoferul trage pe dreapta şi, cu două roţi pe
taluzul inierbat, opreşte.
— Am ajuns!
Suntem nedumeriţi, dezorientaţi chiar.
Cum, ăsta-i locul acela devenit atit de cunoscut? împrejur, mai nimic: nici
ştiutele turle metalice, nici atit de ciudatul ansamblu al motorului electric
şi al unităţii de pompare care-şi balansează continuu braţul metalic prevăzut
cu contra-greutăţi. Doar cîteva platforme de beton, cam de mărimea a
trei-patru mese de ping-pong, răspindite ici-colo pe cimp. Din centrul fiecărei
platforme iese o țeavă lucitoare care, făcind repede un cot de 90 de grade,
aleargă argintie peste pămint spre o clădire lungă și joasă aflată la cîteva
sute de metri mai încolo, dinspre care răzbate pină aici un duduit puternic.
împrejur, nimeni, nici un om. Sesizindu-ne nedumerirea, inginerul Popa se
grăbeşte să ne explice:
— Sub tălpile noastre, la 600 de metri adincime, in straturile îmbibate cu petrol, arde focul. Un foc pe care noi l-am aprins, il întreţinem şi-l dirijăm cum vrem. Datorită lui, ţiţeiul devine fluid, iar presiunea gazelor ce se degajă prin ardere e atit de mare, incit il face să ţişnească afară ca apa dintr-o fintină arteziană. Din cauza asta nu mai avem nevoie nici de turle, nici de motoare, nici de pompe, ci numai de ţevi şi de platformele acestea grele de beton, care stau peste sonde ca nişte capace. Aşadar, aici, afară, cea mai mare stricteţe în ceea ce priveşte pericolul de incendii, in timp ce acolo, jos, în chiar „miezul" zăcămîntului de petrol, duduie un foc năprasnic. Din explicaţiile inginerului înţelegem noul, modernul şi îndrăzneţul procedeu al combustiei subterane care aici, la Bălăria, este in fază experimentală.
Petrolul de la
schela Videle atit de viscos, incit prin toate celelalte procedee, mai vechi
sau mai noi — prin presiunea naturală, prin pompare şi prin injecţia cu apă sub
presiune — nu se poate scoate decit cel mult 28 la sută din cantitatea aflată
în zăcămint. „Oare restul de peste 70 la sută din acest aur negru e sortit să
rămină definitiv incuiat în sipetele pămintului? Să stea adică acolo,
nefolosit, în timp ce pe plan mondial criza energetică devine tot mai acută iar
iar contextul ei petrolul se procură tot mai greu, costă de la o zi la alta mai
mult? Nu s-ar putea să mai smulgem încă o parte din această inestimabilă
bogăţie de care economia noastră naţională are mare nevoie?" Acestea au
fost întrebările pe care oamenii din schela de extracţie Videle, împreună cu
specialiştii Institutului de cercetări şi proiectări pentru ţiţei şi gaze din
Cimpina, dornici să răspundă prin fapte mobilizatoarelor îndemnuri adresate în
repetate rinduri tuturor petroliştilor de către secretarul general al
partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de a spori necontenit producţia de
ţiţei, şi le-au pus încă de-acum 10-12 ani. Răspunsul pe care l-au dat cîţiva
dintre ei, cei mai îndrăzneţi, a fost afirmativ: „Se poate, dar numai aplicind
metoda combustiei subterane"
Combustia subterană!
Un procedeu cu adevărat radical. Deşi imaginat şi fundamentat teoretic cu multe
decenii în urmă, puţini specialişti din lume s-au încumetat să-l încerce. Să
dai foc petrolului pentru a produce petrol! Pare ceva împotriva firii. Oricum,
teribil de greu şi de complicat. Dovadă, faptul că n-a „prins" şi că multe
somităţi din domeniu i-au prevăzut aplicabilitatea in secolul viitor. La noi în
ţară insă s-au găsit specialişti care au susţinut că poate fi pus in practică
imediat, in zilele noastre. Printre ei, şi inginerul Popa:
Incă din 1971 s-a
elaborat un studiu in care, ţinind seama de caracteristicile specifice ale
zăcămîntului, se arăta cum poate fi aplicată combustia subterană şi ce
rezultate s-ar putea obţine.
Dar aşa cum
se-ntimplă de obicei cind e vorba de-o metodă nouă şi, pe deasupra, şi
riscantă, oamenii nu s-au lăsat convinşi prea uşor. Noul procedeu insă fusese
deja experimentat cu succes de cercetătorii de la Institutul de specialitate
din Cimpina la Suplacul de Barcău. Dar acolo petrolul se afla doar la... 50—100
de metri, pe cind aici zăcămintul e între 600 şi 800 de metri. Şi-n plus, şi natura petrolului e diferită, in dauna celui de
Videle. Totuşi, „gheaţa fusese spartă" şi pină la urmă studiul din 71 este
aprobat şi încep pregătirile pentru iniţierea experimentului de combustie
subterană la Bălăria. In acelaşi timp se formează un colectiv
care se va ocupa numai de creşterea factorului final de recuperare in schela
Videle. Aşa se face că în 1975 la Bălălia sint „aprinse" primele două
sonde.
— N-a fost deloc
uşor — ne spune inginerul Gheorghe Popa, şeful colectivului de care vorbeam. Prima
oară am încercat să aprindem ţiţeiul din zăcămint prin intermediul curentului
electric. Dar ori nu lua foc, ori lua prea tare. Am avut chiar şi o explozie la
o sondă. Instalaţia a fost aruncată in aer ca o jucărie. Atunci au început iar
cercetările. Se ştia că uleiul de in, ţinut la 50°C, ia foc singur. Şi cum
temperatura din zâcămîntul nostru e exact de 50 C, s-a introdus ulei dintr-ăsta
in zăcămînt. Şi-am reuşit. N-aveam însă suficientă experienţă nici în ceea ce
priveşte dirijarea frontului de ardere care se dezvolta haotic...
Incet-incet însă, specialiştii din schelă şi cercetătorii de la Cimpina, care aveau deja experienţa Suplacului de Barcău, reuşesc să stăpinească de la suprafaţă, prin intermediul injecţiilor de apă şi de aer sub presiune, stihiile dezlănţuite de ei înşişi în adincul pămintului. Se iveşte însă altă dificultate: nerăbdarea. Cu toţii aşteaptă „minunea". Dar trece un an, se păşeşte bine şi-n cel de al doilea şi... nimic Specialiştii însă intuiesc motivul acestei intirzieri: vîscozitatea deosebită a petrolului. Se demonstrează, negru pe alb, că frontul de ardere înaintează aici cu doar 8 cm în 24 de ore. Şi convinşi că vor reuşi, cer timp, asumindu-şi toată responsabilitatea.
Şi-au reuşit, intr-adevăr, intr-una din zilele toamnei anului 1979, prima sondă de la Bălăria se trezeşte la viaţă. Cu atita vigoare, incit trebuie... potolită. Apoi incă una, şi incă una, fostele sonde „moarte" devin eruptive. Şi cei care se indoiseră o clipă de rezultatele noii metode sunt de acord cu faptul că dacă specialiştii Institutului din Cimpina şi cei din schela Videle nu ar fi apărat cu încăpăţinare şi cu dirzenie combustia subterană, poate că s-ar fi renunţat pentru un timp la ea. Ba unii spun că focul ce arde acum în subsolul de la Bălăria a fost aprins nu cu ulei de in, ci din „focul" care arde in inimile acestor oameni care, pentru a da ţării cît mai mult petrol, şi-au asumat, printre primii în lume, riscurile aplicării acestei noi metode de extracţie. Urmărim firul ţevilor argintii care pornesc de la sonde peste cimp şi ajungem la clădirea aceea joasă şi lungă, in faţa căreia conductele se adună intr-un adevărat păienjenis. Pămintul tremură sub picioarele noastre. Deschizind una din uşile metalice, avem imediat explicaţia acestui mic, dar continuu cutremur: citeva uriaşe motoare electrice pun în mişcare tot atitea compresoare pe măsura lor.
— Aceasta e
„inima" sondelor cu combustie subterană. Dacă ea s-ar opri, s-ar opri şi
petrolul. Ar rămîne acolo, în adinc.
Dar nu se opreşte niciodată. Aici aerul
comprimat in trei trepte pină la 60 de atmosfere, după care, pe conducte şi
prin mediul sondelor de injecţie, e introdus la 600 metri sub pămint unde intretine
frontul de ardere. In sfîrşit, primii petrolişti, trei sau patru oameni
supraveghează diversele aparate de control. De fapt, petrolişti e un fel de-a
spune, in realitate fiind mecanici. Cum alţii sunt betonişti, sudori,
electricieni, operatori, domeniul acesta incluzind in sfera lui o mulţime de
meserii. Unul dintre ei e Dumitru Tecuceanu, cel mai bun mecanic al staţiei de
compresoare. E din Videle, încă tinăr şi dăruit trup şi suflet noii metode de
extracţie a ţiţeiului. Şi ne explică şi de ce.
Ştie, ca toţi
oamenii din schelă, că prin aplicarea combustiei subterane, factorul final de
recuperare al ţiţeiului din zăcămint se ridică la peste 40 la sută. Că deja la
Videle au fost aprinse şi alte sonde şi că in curind metoda aceasta va fi
generalizată, toate sondele „moarte" urmind a fi readuse la viaţă.
— Datorită
aplicării acestei noi metode, şi copiii noştri vor avea de scos petrol de-aici,
de la Videle.
In 1981, schela
de extracţie Videle a sărbătorit împlinirea unei vîrste venerabile — 20 de ani
de existenţă. lată insă că prin oamenii săi, petrolul de Videle cunoaşte o nouă
tinereţe, mai viguroasă decit oricind. Şi peste ani, cind prin combustia
subterană nu se va mai putea stoarce nimic din uriaşul „burete" imbibat cu
ţiţei, aflat in subsolul acestei părţi a Cimpiei Române, se vor găsi, cu
siguranţă, alte metode pentru a scoate la lumină şi restul de circa 40 la sută
din aurul negru ce mai rămîne încă în urma focului care arde acum în adîncuri.
— Noi ni le şi
imaginăm — ne spune inginerul Popa. Vor fi folosite, probabil, procedee chimice
de mare eficienţă sau poate radicala metodă a mineritului...
Alegerea, experimentarea şi aplicarea acestor
metode ale viitorului vă revine vouă, cititorii de azi ai revistei noastre. Mai
precis, acelora dintre voi care, descoperind cît de fascinantă e munca în
schelele de extracţii, ce satisfacţii mari oferă ea, vor îmbrăţişa această grea
dar frumoasă profesie, de petrolist.