''Argus'', 1935
Situatia la 1910-Rafinajul-Perfectionarile tehnice-Sporirea productiei
1910
Cu anul 1910 şi fixarea în tară prin întreprinderi de prim ordin a noilor capitaluri însemnate, se deschide calea hotăratoare care îndrumează paşii tinerei noastre industrii către culmi nebănuite, dovedite în 1935 prin cifra impresionantă a exportului: 6.611.000 tone dintr’o producţie de ţiţei de 8.385.000 tone Pentru anul 1910, cifra extracţiei a arătat 1.355.407 tone şi exportul s’a cifrat la 586.000 tone.
După 25 ani, în 1935, sporul producţiei arată un indice de 620 şi
al exportului de 1280 faţă de anul 1910.
Dacă progresele ar fi fost paralele în
toate ramurile de activitate ale ţării, petrolul nu ar fi prezentat importanţa
capitală, pe care o deţine astăzi.
Sondaj hidraulic efectuat la Pietrari in anul 1910
Sonda numarul 3 Doicesti* sapata in anul 1910 pe concesiunea C.M.Pleyte Mz
Din examinarea numai a acestor câtorva cifre se găseşte şi justificarea rolului de seamă atribuit industriei petrolifere, întrucât ea nu este chemată numai a satisface necesităţile ţării cu derivatele sale preţioase, ci contribuie cu toată greutatea celor aproape 8 jum. miliarde lei la asigurarea unei balanţe de plăţi active. Prin caracterul ei exportativ, întrucât 80 Ia suta din producţia rafinăriilor, se trimite în ţările consumatoare, petrolul şi-a câştigat acel loc, pe cari toate celelalte industrii şi agricultura laolaltă deabia îl pot ţine, întrucât valarea exportului petrolifer trece de jumătate din totalul general al tării.
Când ne gândim că 25 de ani în urmă petrolul nu reprezenta
pentru balanţa de export decât o modestă proporţie de 6 la sută din valoare şi
13 la sută din cantitate, ne dăm seama de marea schimbare produsă în structura
economică a ţării .
Prin anul 1910 rezervele de petrol ale ţării erau evaluate
de specialişti la cam 60 milioane tone, Realitatea este că s’au extras peste 91
milioane tone şt producţia pare a-şi menţine stabilitatea datorită noilor
regiuni ce se descoperă şi cari împlinesc golurile lăsate prin epuizarea
şantierelor mai vechi.
Fie că rezervele actuale ale ţării vor fi suficiente
pentru 10, 20, 30 sau mai mulţi ani, industria petroliferă, şi-a făcut întreaga
datorie de a constitui un factor de real progres în afirmarea economică a
ţării, în perioada grea lăsată de cicatricele răsboiului mondial.
Rasboiul
La retragerea trupelor în Moldova, industria petroliferă a fost distrusa pentru a nu cadea in mana inamicului. S’au deteriorat si astupat sondele, s’au defectat instalaţiile rafinăriilor şi s’a dat foc stocurilor. In Moldova şantierul „Stelei Române", printr'o exploatare intensivă a putut acoperi nevoile stricte ale armatei şi populaţiei.
Munca de refacere începută în 1918, a necesitat pricepere şi capital. Vechile întreprinderi au făcut apel la grupurile de capitalişti englezi, francezi, olandezi şi belgieni, iar noile formaţiuni din ţară dotate cu terenurile petrolifere ale statului, au format societăţi cu capital românesc. Datorită noilor investiţii, s’a putut desvolta neîncetat extracţia şi spori capacitatea rafinării lor, s'au construit altele noi şi amenajat moderne cele existente.
Perfecţionările tehnice
In şantiere au fost adaptate toate practicile din şantierele americane pentru a economisi cheltuielile de tubaj şi micşorarea duratei de foraj. Printre sondele cele mai adânci din lume am avut a nota pe aceia „Creditului Minier” din Chiţorani, care a atins adâncimea de 3.382 metri, faţă de 3.900 metri, cea mai mare adâncime mondială cunoscută.
Prin carotaje electrice s’a stabilit un control absolut al
stratelor parcurse în perioada forajelor, iar prin prospectări geofizice şi
electrice, aplasamentul sondelor se face în condiţiuni optime.
Rafinajul
In rafinării, instalaţiile de cracaj pentru obţinerea în mai mare măsură a benzinei
şi acele de reformig pentru a obţine o benzină cu punct octanic ridicat, sunt
progrese demne de remarcat, punând industria noastră alături de cea americană.
In materie de uleiuri, prin prelucrarea lor în condiţii după ultimile cerinţi
ale ştiinţei şi amestecurile cu uleiurile vegetale în proporţie echitabilă,
s’au putut obţine rezultate excelente, chiar acolo unde se cere un ulei extrem
de îngrijit (uleiul marin)
Folosirea gazelor
Din gazele obţinute în şantiere, gaze ce altă dată erau arse, se extrage gazolina în proporţie de 111 kgr. Ia 1000 metri cubi. Din totalul producţiei de gaze de 2 jum. miliarde metri cubi aproape două miliarde (84 la sută), s‘a degazolinat extrăsându-se 220.000 tone gazolină. Gazele degazolinate (sărace) ca şi cele nedegazolinate (bogate), folosesc la aprovizionarea oraşelor Ploeşti şi Câmpina, existând şi un proect pentru aducerea gazelor în Bucureşti. Preţul de revenire ar fi cam la o treime faţă de gazul de uzină, puterea calorifică fiind de 10 mii calorii pentru cele de sondă faţă de 5.000—6.000 ce degajă metrul cub din gazul de iluminat. De unde în anul 1910, gazele utilizate în schele deabia atingeau cifra de 69 milioane metri cubi, în 1935 se ajunge la folosirea a aproape 2 miliarde metri cubi, dintr’un debit de 2 jum. miliarde metri cubi.
De puţini ani s'a început şi la noi
punerea în consumaţie a gazelor lichefiate în tuburi, ce sunt puse la
dispoziţia consumatorilor. Acestea sunt ultima expresie a practicei utilizării
produselor petrolifere. La zeci şi sute de kilometri se poate avea lumină,
căldură prin buteliile de gaz lichefiat, după modelul american sau cel din
Franţa iar la noi Schelgas. In decurs de 25 ani, producţia de ţiţei a ţării a sporit de peste 6 ori.
Dintre vechile schele Gura Ocniţei cu regiunile învecinate arată un spor de
peste 2 jum. milioane tone, faţă de anul 1910. Moreni-Piscuri arată o creştere
de aproape 7 sute de mii tone. Exploatările din judeţele Buzău şi Bacău arată
câte o creştere de 12 mii şi 26 mii tone te 1935 faţă de 1910. Micşorări de
producţie tot faţă de anul 1910 înregistrăm la Băicoi-Tintea (60 de mii tone)
şi Câmpina cu aproape 90 la sută (297 mii tone). Sporul anului 1935 faţă de
1910 este de 7.033.000 tone, schelele noi alimentând: Răzvad-Ochiuri (1 milion
201.000 tone), Bucşani (643 mii tone), Boldeşti (1.546.000 tone) Ceptura
(354.000 tone) şi Ariceşti (222.000 tone), în anul 1935.
Forajul ce în anul 1910 se cifra la 60 mii metri, a sporit în anul 1935 la 312.500 metri si trebuie notat că în epoca de după răsboi, anul cu forajul cel mai ridicat a fost 1934 (376.950 metri). Productivitatea pe metrul forat ce în 1910 era de 22.5 tone a arătat în anul 1935 cifra de 26.8 tone pe metru.
Prelucrarea ţiţeiului
Prelucrarea ţiţeiului era asigurată în anul 1910 prin 58 rafinării mari şi mici, având o capacitate totală de 2.305 mii tone. In 1935, avem 62 rafinării cu o capacitate de aproape 12 milioane tone. Deosebit de capacitatea de distilare propriu-zisă, rafinăriile dispun în 1935 de mijloace perfecţionate de obţinere a produselor uşoare de rafinarea şi purificarea lor pentru a fi cât mai conforme exigentelor consumatorilor.
Mijloacele de transport
Capacitatea de stocaj a ţiţeiului şi produselor în rafinării se cifrează la 1.6oo mii tone pentru anul 1935, iar în staţii de export şi alte centre de desfacere sunt amenajate instalaţiuni ce pot înmagazina până la 800 mii tone.
Conductele de ţiţei legând schelele între ele şi pe
acestea cu rafinăriile, au avut în 1910 o lungime de aproape 900 km. In 1935
avem aproape 2600 klm. In ce priveşte mijloacele pentru transportul ţiţeiului
sau produselor spre porturile de export, avem a constata că nici în 1910 şi
nici in anii următori nu s’a reuşit a se dota industria cu conducte, deşi
studii şi propuneri erau suficiente. In 1911 după vizita directorului general
al grupului Royal Dutch Shelly se credea că această lucrare importantă va fi
acordată spre execuţie acestui grup, care formulase o ofertă în acest sens.
Convenţia pentru construcţia conductei a mai întârziat şi de abia în preajma
răsboiului s’au început lucrări efective de pozare şi montare, pentru traseul
Băicoi-Constanţa. In timpul ocupaţiei inamice, conductele au fost demontate şi
aşezate pe traseul Giurgiu de unde produsele noastre erau transportate în bazinul
superior al Dunării, în ţările puterilor centrale.
După răsboi s'a activat cu
multă pricepere în direcţia refacerii traseului conductei şi s'a reuşit a se da
exportului în 1919 în folosinţă conducta spre Constanţa, pe unde s'a
transportat în primul an 44 mii tone (1919) pentru a atinge în 1935 cifra de
aproape 9 sute mii tone lampant. Tot
din 1919 s'a pus în funcţiune şi conducta de produse negre spre Giurgiu.
Lungimea conductelor petrolifere ce aparţin Statului este de 760 klm. lucrând
în plin. Proectul din 1926 pentru montarea unei conducte de benzină spre
Constanţa nu s’a putut realiza deşi până acum s'ar fi putut amortiza
cheltuelile Statului revenindu-i beneficiul întreg din exportul anual de 1 miL
6 sute mii tone benzină spre Constanţa.
Capitalul ce urma să fie învestit ar fi
fost după devizul prezentat de „National Supply Corp." de circa 500.000.000
lei, iar după amortizare, conducta intra deplin drept în proprietatea Statului.
Se pare că au intervenit serioase majorări de preţ ulterior, încât proectul a
rămas în cartoanele Parlamentului. In oarecare măsură şi opozitia C.F.R.-ului,
căruia I se lua o parte din venituri la transporturile ce-i aducea cele mai
mari beneficii, a contribuit la abandonarea ideii conductei.
In această materie
politica drumului de fier s’a dovedit a fi direct contrara politicii adaptării
mijloacelor moderne, rapide şi eftine de transport. Dacă aceiaş politică ar fi
dominat şi în America, industria de acolo nu ar fi dispus de reţeaua de
conducte atât de complectă şi bine utilată, care face ca tona kilometrică de
derivate refulată, sa revie la 0.18 lei faţă de 1.15 cât revine la transporturi
prin vagoane cazane, cari în afară de durata transportării se mai întorc şi
goale, prilejuind cheltueli noi.
*Sonda 3 AR Doicesti sapata in 1911 la Doicesti de catre Astra Romana la o adancime de 624 m.