Dimineaţa, Anul 30, 1934-12-07, nr. 10038
In lumea sondelor
Sondele de la Boldesti
O vizită în regiunea unde sunt cele mai
moderne instalaţii
Cine n’a văzut un pasagiu de sonde moderne,
şi-l inchipue ca pe un fel de pădure de piramide înalte, ţuguiate, având pe
lângă dânsele bataluri şi reservorii mari, în mijlocul unui teren răscolit,
devastat, cu gropi şi movile neregulate, mânjite de păcură.
De fapt cam astfel arată — de pildă Morenii. Pe locul unde erau odinioară livezi de pruni şi vii bogate, te împiedeci azi de grămezile de marnă, nisip, pietriş, sare, fosile, gresie măcinată — scoase din inima pământului şi aruncate pe de lături. Pârae de apă murdară, născute din ceeace este nefolositor la sonde, se preling printre movilele fără formă, prin locurile pe unde zece ani, — de aci înainte — nu va mai creste un fir de iarbă.
Toată murdăria din băltoace se scurge apoi
spre râul Cricov, azi pângărit şi el de pete întunecate.
CĂSUŢE CU FLORI
Cu totul altfel arată o regiune petroliferă
modernă, cum e Boldeştii, din apropierea Ploeştilor.
Cisterne de
reserva, puse ca precauţie la picioarele sondelor, nu se văd aci. De asemeni
dispar şi piramidele.
Nici vorbă
de valuri de petrol, revărsate pe pământ, nici de lucrători cu feţe înegrite,
cari intră până la genunchi în păcură. Nu se mai văd vizuine de troglodiţi pe lângă
sonde, unde se odihneau odinioară acei, ce nu-şi schimbau, nici ziua nici
noaptea hainele mbâcsite sau se asfixiau prin puţurile, ce săpau.
La
Boldeşti, sondele, văzute de departe, apar ca nişte căsuţe mici, idilice, cu o
grădinuţă de flori în jur. Zăreşti câte-un om, care se preumblă liniştit,
gospodăreşte, îngrijeşte de flori... Ai zice, proprietarul „căsuţei“. In
realitate este sondorul, care supraveghează, prin atitudinea sa modestă,
scurgerea a zeci de vagoane de petrol zilnic, şi a mii de metri cubi de gaz, o
avere de milioane, care se duce spre rafinării şi staţiile de degazolinare.
„Căsuţa“
este baraca protectoare a minunatului cap de sondă, graţie căreia nu se mai
pierde azi o picătură de ţiţeiu nici de hidrocarburi gazoase, ţâşnite din profunzimi.
Schelăria
piramidală — care nu se mai face azi din scânduri, ci din bare de metal, se
aşază numai provizoriu, în primele zile, atunci când se găureşte pământul. Apoi
se dărîmâ totul.
CUM SE SCOT
COMORILE PĂMÂNTULUI
Cu stranii
instrumente de tortură, in forma coadei de rândunică, cari rup şi sfarmă cu
roţi dinţate îmbinate in mod capricios, ca nişte cleşte ciudate, fabricate
dintr’un oţel special numit „diamant“ — se smulge pământului tesaurul său, pe
care acesta şi-l apără cu îndârjire, in dosul baragiilor stâncoase, a maselor
calcare şi de sare, a râurilor subterane.
Instrumentele
pătrund cu violentă in sol, se cramponează, şuerâ strident, scrâşnesc, lovesc,
sgârie, tae, până ce pământul cedează.
Acum câţiva
ani lucrul se petrecea astfel: Când cea din urmă lovitură era dată şi se
atingea stratul căutat, păcura ţâşnea în înălţime, ca o fântână arteziană, sub
enorma presiune a gazelor cari se răspândeau şi ele în văzduh, fără să se
gândească nimeni la captarea lor.
In câteva
clipe totul era negru de jur împrejur.
Dar nu ajung
toate sondele în straturi de păcură unele nu erup de fel, altele dau peste apă.
O surpriză particulară
are petrolistul, când este atinsă partea de sus a edalurilor subterane, unde se
adună gazele. Gazul, sub mare presiune, sfărma brusc — acum câţiva ani —
carapacea subţiată de săpătură; sgomote surde începeau să se audă în fundul
puţului, urma un vacarm de gemete sinistre şi şuerături stridente, apoi se
revărsa o ploaie înspăimântătoare de pietre... Petrolul venea mai târziu, sau
nu venea de loc...
Comorile
pământului se iroseau in zadar, pagubele fiind uneori destul de mari. Azi toate aceste gaze sunt captate.
FORAJUL MODERN
Sondele pătrund
în 1934 până la adâncimi de mii de metri.
In două săptămâni
se ajunge până la o mie de metri, lucrare care se făcea, nu de mult, în doi
ani!
Cât de departe
suntem de timpurile, când se scotea păcura din gropi, ca pe vremea lui Cantemir-Vodă,
sau din puţuri de 20—30 metri adâncime, ca acum optzeci de ani, cu burduful
(burdink, cum il numesc şl azi petroliştii dela Baku).
Pe atunci se
extrăgea păcură cu găleţile sau cu un vârtej, in formă de cruce, unde un cal mic sau un măgăruş se
învârtea in permanenţă.
Extracţia veche a
păcurei semăna cu felul cum se scoate astăzi apa in unele părţi ale Dobrogei,
burduful făcut din piele de bivol.
Primele încercări
de a aşeza, sonde la noi — vre-o optzeci la număr — au fost prin anul 1863;
adică patru ani după ce Bucureştiul începuse să fie iluminat cu petrol. Rezultatul a fost însă mediocru...
Abea în secolul al XX-lea au venit perfecţionările la săpatul vechi, prin
lovire, şi a adoptat sistemul american Rotary, adică rotativ.
Principiul
este de a se lucra printr’o contragreutate. Prin conductă mai largă, se
introduce una mai îngustă, numită tubing.
Intre
pereţii celor două conducte se pompează, sub presiune, un lichid, cu densitate
mare (un amestec de apă şi barită) care face să se ridice în sus, pe „tubing“
pământul şi stâncile măcinate amestecate cu apă. Astfel că pe de o parte se „forează“,
adică se găureşte mereu, iar de pe altă parte, prin circuitul continuu de barit
greu, amestecat cu apă, se scoate afară noroiul din fund.
Prin
instrumente, din ce in ce mai subţiri, se găureşte cu atenţie ultimul strat
protector, astfel ca să se evite o explozie nedorită a gazelor sau o ţâşnire
neaşteptată a petrolului.
CAPUL DE
SONDA
Este o adevărată minune „capul de sondă“, rezistent la o presiune de 300 atmosfere, care se aşează astăzi, in regiunea Boldeştilor la sondele in erupţie. E un fel de sistem de ţevi cu fel de fel de „sertare“ (robinete).
Bine
înţeles, aceasta se face în ultimul moment, având ca scop înlăturarea oricărei
risipe. In jurul sondelor dela Boldeşti, nu se vede nici o pată neagră. Nici
n’ai crede că eşti lângă o sondă în plina erupţie. Chiar din primele clipe este
curăţenie în jur, fără nici o pierdere de gaz natural sau petrol. Iar
societăţile petrolifere au ambiţia de-a avea cisterne văpsite cu aib sau
argintiu.
De altfel,
din punct de vedere istoric, se poate spune că, după războiu, industria
petrolului trece prin epoca gazelor. Preocuparea principală este de a se folosi
cât mai complect posibil gazele naturale, al doilea produs de valoare al
exploatărilor petroliere
La sondele
din Boldeşti, pe lângă micile căsuţe, se vede câte-un turn modest nu mai înalt
ca un stog de fân.
E „separatorul“.
De altfel acesta e partea cea mai arătoasă
a instalaţiei.
In
separator soseşte păcura, după ce a fost frânată şi stăpânită de „capul de
sondă“.
Aci
produsul, sosit din adâncuri, se desface în trei straturi: sus se adună gazele
mai uşoare, la mijloc se strânge ţiţeiul, iar jos cade apa murdară, căreia i se
dă drumul să se scurgă printr’o pâlnie, ca fiind fără de nici un folos.
Cu ajutorul
unor aparate speciale, se înregistrează automatic producţia de ţiţeiu şi de
gaze, astfel cum este în fiecare clipă. Apoi, prin anume conducte, păcura este
trimisă la rafinăriile din Ploeşti, unde se scoate dintr’insa prin distilare:
benzina, petrolul lampant, smoala, parafina...
MINUNILE
PETROLULUI
Numărul
produselor, ce se pot extrage din ţiţeiu, creşte zilnic. Azi sunt vre-o sută.
In acest lichid întunecat, cleios şi gras, atât de dispreţuit odinioară, se
descoperă mereu calităţi nebănuite şi misterioase.
De altfel
păcura nu are aceiaşi compoziţie, variind după bazine. Secretele petrolului
sunt cercetate de numeroşi chmişti români risipiţi prin laboratoriile
ştiinţifice din regiunea Prahovei şi a celorlalte regiuni petrolifere. In
aceste laboratorii este, de fapt, adevărata elaborare.
In marile
rafinării din Ploeşti, păcura umple cazanele uriaşe, încălzite treptat, până la
temperatură de sute de grade, dându-ne pe rând, prin distilaţie, produsele
preţioase, ce trec la răcitor.
Pe de altă
parte gazele, cari înainte se pierdeau in văzduh, se trimit azi prin ţevi la
„staţiile de gazolinare“ scoţându-se din ele preţioasa gazolina, combustibilul
uşor care dă viaţă avioanelor şi care a făcut posibile progresele locomoţiunei
omului în împărăţia vulturilor.
CREŞTEREA
ŞOMAJULUI
Este foarte
interesantă vizita, ce am făcut-o staţiei de degazolinare din Ploeşti, unde am
văzut cum se izolează gazul combustibil necesar la încălzirea oraşului. Chestia aceasta interesând şi alte oraşe
ale ţării, poate vom mai reveni.
Drept, concluzie,
Ia acest reportaj, s’ar putea pune observaţia, că in România se fac sforţări
pentru a se moderniza extracţia petrolului, adoptându-se acele sisteme cari dau
o producţie cât mai mare, cu o economie apreciabilă de timp şi muncă omenească.
Modernizarea
sistemelor de exploatare ne pune pe un picior de egalitate tehnică cu America —
unde se aplică ultimele invenţiuni in industria petrolului — dându-ne posibilitatea
de a ţine piept concurenţei aprige de pe piaţa lumii. In aselaş timp progresele
tehnice determină, din nefricire, mărirea şomajului: se concediază lucrătorii,
se concediază inginerii, de cari nu mai e nevoe, iar celor rămaşi li se reduc
salariile.
ALEX. F.
MIHAIL