''Dimineata, Miercuri 12 Decembrie 1934
In lumea
sondelor
Viata si
moartea la schelele din Moreni
Sondarul
din Moreni este o albină neagră. Nu are, însă, decât mâini si picioare. (In
schelă trebue sa le ai zdravene căci, altfel, nu curge ţiţeiul). Dacă se poate,
patru picioare si opt mâini. Cât mai multe. Atât încolo, sondarul nu mai are
nimic. Nici urechi să audă „paştele” chirovnicului. Nici ochi să vadă mizeria.
Nici nas să miroase purceluşii la tavă aduşi dumnealor. Nici glas. Mai ales
glas. Din celelalte mai poate avea câte ceva. Glas, nu. Desigur, dacă sondarul
ar avea glas, în schelă nu s’ar auzi decât glasul lui. Dar asta nu se poate. O
sondă ca să sugă titei cât mai mult, nu trebue să audă gălăgie, proteste. Şi
sondarii sunt ţărani prosti, opincari. Dacă li s’ar a voe, ar spune numai
fleacuri. De la, biroul unei schele primeşte ordin dela biroul rafinăriei că să
înbuse glasul sondărilor în cassa de bani. Hei, dacă ar fi glasul la sondari...
Cu alte
cuvinte, sondarii nu sunt oameni întregi. Pentru asta trebuintele lor sunt
reduse la jumătate aproape, fată de cele pe cari le au ceilalti săraci din
Moreni. Intâi, sondarii trăesc fără căldură. Adică s’au învăţat cu frigul. Nu
numai în schelă, ci şi acasă. Şi pentrucă sondarului nu-i e frig, odată cu el
tremură vargă toată familia, Societătile petrolifere cunosc asta şi sunt nevoite
să lase libere milioane de metri cuibi de gaze cari ar putea foarte bine să fie
arse în sobă. Dealtfel, captarea gazelor şi restul instalatiilor ar costa prea
mult, pentru ca societăţile să ofere degeaba căldură. Nu numai atât. In Moreni,
pe unde s’au scurs potop de averi strada principală e cea mai bună doar fiindcă
trece prin centru. Când plouă, noroiul e foarte uşor biruit de picioarele
recunoscute ale sondarilor. Când e secetă nici o societate nu îndrăzneşte să-i
violeze cu titei pernele imaculate ale prafului. In nici un caz nu se poate
vorbi de primăria care rămâne vecinic respectuoasă cu natura. Ţiţeiul e trimis
până la ultimă picătură cu trenul. Ştii, să scape lumea de el.
Cum robeşte la schelă, cum înnoată pe stradă, tot aşa trăeşte sondarul şi lângă ai lui. Rău. Se îmbracă cu amintiri, se încaltă cu dorinti şi mănâncă praz. Mujdeiul lucrătorilor dela rafinăriile din Ploeşti este altceva ca menu dar exact de acelaş gust cu prazul din Moreni. Oţet îndoit în apă călâie cu usturoi, sau praz. După localitate. Şi sondărilor nu le e greaţă deloc. Mănâncă.
Calatoria
din urma…
— Cine e mai mare
aici, peste astea ?
Sondarul mă
privi nedumerit. Insistai.
— Peste
tot, ce se vede. Şi-i arătai sondele, până în fund.
Omul îşi
văzu de drum între mine şi domnul fotograf, fără să-nu răspundă. II vedeam că
râde în el, ascuns. Mult mai târziu se îndulci furându-mă cu coada ochiului.
— Noi
suntem stăpâni.
Işi arătă
cu amândouă mâinile, dela cap până la genunchi, vestmintele de coşar.
— Noi...
Imi dădui seama
că sondarul spune mai mult decât vorbeşte. Continuă după o pauză imitindu-mi gestul cu
care-i arătasem sondele.
— Le-am
arendat.
Suntem în
dreptul cartierului acoperit cu ţiglă nouă, unde locuesc reprezentanţii streini
şi câţiva ingineri. Cartierul e un orăşel adus par’că din America împachetat în
lăzi capitonate. In faţa vilelor grădiniţe pline de tufănică iar în grădiniţe
felinare pe suporturi de tuciu. Fiecare vilă are felinarul ei. Nişte salcâmi
tunşi „a la garcon“ si spoiţi cu var sprijină în linie gardul de sârmă
împletită în baclavale. Până la prânz, mai e.
Cartierul
miroase a reveneală, a proaspăt. Intre ce se vede împrejur şi sondarul de lângă
noi e un contrast tiran. Sondarul are grumajii îndoiţi de o povară nevăzută pe
care o cară spre schelă, încotro ne ducem. Pe când cartierul cu lucrurile lui,
stă gata să râdă.
Sondarul
s’a oprit cu aer explicativ.
In rama unei ferestre mari dela etajul al doilea un domn în pijama şi cu bandaj alb peste mustăţi vorbeşte cu ghemuleţul unui câine scump, din grădiniţă. Domnul, probabil, îl îndeamnă pe Dug să sară până la el, de jos. Dug latră certăreţ. Mai mult ţăcăne decât latră. Câteodată, domnul cu bandajul peste mustăţi se face că nu-l mai vede pe Dug. Atunci, în grădiniţă, supărarea lui Dug se amplifică. Şi pentrucă s’a hotărât să-l şi muşte pe domnu, Dug s’a ascuns de tot în pădurea de tufănică. II pândeşte să cadă în grădiniţă . Plecăm.
Intai, schela
Sondele se
mută mereu, după bogăţie. De pildă, societatea are indicii precise că într’un
anume punct pământul ascunde o pungă mare de titei care abia aşteaptă exploatarea.
Pentru o societate petroliferă e suficient atât. Incolo, oricare ar fi
greutăţile, ele sunt simple fleacuri cari se obţin cu sume destul de mari:
pământul trebue supt, neapărat.
In câteva
zile se ridică stupul sondei. In alte două se începe forajul. Şi după trei
săptămâni sonda suge, suge.
Raţionalizarea
exploatării a scurtat timpul de forat o sondă dela un an si jumătate la trei
săptămâni. Sistemul „rotary” împiedică erupţiile şi obţine maximum de titei.
Dar distruge cu desăvârşire straturile de pământ. Asta fiindcă forarea se face
prin torente de apă cari infiltrându-se printre falii provoacă slăbirea
subterană a regiunii. Noul sistem de sonde a deslăntuit şi alte dureri la
Moreni şi în toată Valea Prahovei. Reducând mâna de lucru a lăsat mii de
sondări fără pâine, pe drumuri. La Boldeşti — cea mai
modern exploatată regiune — într'o schelă de câteva sute de sonde, nu sunt mai
mult de 60 de sondări. Pe
acolo sondele sunt curate şi nu poartă stupul deasupra. In fată au şi răzoare
chenăruite cu pietriş.
După ce
sonda a băut toată cafeaua de sub ea si a trimis-o în cisterne rafinăriilor,
începe să scoată afară apă şi mâl. Un fel de lături întunecate. E semnul cel
mai cert că sonda nu mai are ce face în locul ăla. Şi, într’adevăr, se mută.
Mai aproape sau cu totul în altă parte, după ocazie. Azi se mută o sondă, mâine
se mai mută una, poimâine două. Incet, încet pleacă toată schela.
Pe unde a trecut o schelă rămâne ca în palmă. Primele flori cari răsar sunt romănitele. După ani întregi. Pe urmă, pasc caprele. Schela a ajuns atunci în zare...
Dupa schela,
sondarii
Sondarul
trebue să se ţină după schelă. Dacă schela se aruncă într’o prăpastie (n’aveţi
teamă) sondarul moare în braţele ei. Fericirea pe care o visează el, depinde
numai şi numai de ce face şi unde se duce schela. Faptul ăsta a iscat o
problemă care nu se va soluţiona niciodată. Este vorba de distanţele pe cari le
parcurg sondarii din satele lor până unde muncesc, în schelă. Satele rămân pe
loc. Schela, înadins, fuge de sat. Aşa că dela sat la
schelă sunt tot mai mulţi chilometri. Şi sondarul e legat deopotrivă şi de sat.
Altfel, n’are unde să doarmă. Mai ales
iarna. O, ce ierni mari şi albe sunt la Moreni. Nu poţi dormi de loc pe câmp,
lângă sondă. Ingheţi. Chiar
dacă nu te culci lângă sondă, tot îngheţi. Poţi să faci orice. Bunăoară, acum
două ierni şapte sondari au murit pe drum, mergând. Veneau la schelă. Zăpada la
piept le lua răsuflarea care cădea sticlă dintre dinţi. Li s’a îngreunat întâi
un picior. Oamenii n’au băgat de seamă că nu mai simt un picior. Până li s’a
îngreunat şi piciorul al doilea. Abia atunci s’au oprit. N’au mai putut. S’au aciuat după un mal, în troene. Pe vine, la
adăpost, au vorbit intre ei ca nişte sondari. De schelă, de copii şi de Crăciunul care venea,
venea. Aveau să-şi ia chezina poimâine. Cu patru sute de lei în palmă poţi
cumpăra două pâini odată, o jumătate de chilogram de vacă, altă jumătate de
porc, paltonaşe cu miel şi ghete pentru copii. N’aveau să uite lemnele. De
Crăciun cel mai frumos lucru e să stai seara lângă nevastă, pe întuneric, cu vatra
plină de jerăgai. Să fie cald. Atât de cald încât să nu mai poţi. Să te tragi
înapoi şi tot să te ajungă dogoreala. Să dormi...
A doua zi
sondarii cari se grăbeau să-i schimbe i-au găsit pitiţi pe toţi şapte. Erau
tari şi frumoşi. Ca nişte colaci.
De multe
ori sondarilor le ies haite de lupi in potecă. Lupii ca şi gerul.
Cu riscul
oricăror primejdii, sondarul pleacă zilnic dintre ai lui. In schelă munca nu se
opreşte nici când plouă, nici când viscoleşte. Maşinile lumii cer ţiţei, cu
toate că se întâmplă să mai moară şi câte un sondar. Lumea merge înainte. Merge
pe maşini. Trebuie ţiţei. Nu opriţi, schela pe loc pentru nişte sondari. Lăsaţi-o,
să caute ţiţei pretutindeni. Sondarii vor merge şi mai supuşi din sat la schelă
şi înapoi. Vă e milă de ei? Faceţi-le,
d-voastră, case pe roate...
Vată, că
vine Buttler!
Dacă
sondarul moare când vrea şi când nu vrea lângă sondă sau în drum spre schelă,
nu se poate cu aceeaşi uşurinţă şi îmbolnăvi. Nu. Ar însemna că i se permite
prea mult.
Ca să fi
oficial bolnav, să zicem de plămâni, îţi trebuesc stăruinţe personale şi foarte
multă protecţie. Altcum nu reuşeşti decât să zaci pe picioare. Tuşeşti într’un
pumn şi-ţi sprijini coşul pieptului cu celălalt pumn. Ai, mai cu seamă,
călduri. Iţi ard obrajii. Mai abitir ca ţevile cari duc aburi la pompagii.
Chirovnicul n’are nici o informaţie in legătură cu bolile de plămâni. Se vede
asta după pieptul lui ca hârdăul. Nici nu tuşeşte măcar. Te observă tocmai când
îţi pui palma la frunte şi stai cu ochii închişi.
— Mişcă, mă.
— Ard, dom’le
Vasile...
— Mişcă de
lângă ţeavă, că de aia arzi.
Şi
chirovnicul nu te slăbeşte până nu faci treabă. Numai aşa pleacă. Când pleacă
se uită la tine peste umăr:
— Hei, al
dracului.
Rar,
sondarul izbuteşte să convingă pe ăi de sus că e cu adevărat bolnav. Asta contituie mai mult un semn rău pentru sondar. Cel mult la o
lună, moare. Intre timp, pentru plămânii lui postul de prim ajutor îl îndoapă
cu buline pentru nervi şi îl sfătueşte să-şi pună oţet rece în creştetul
capului. Ca să i se facă o frecţie, scheletul sondarului trebuie transportat
din localitate. In
Moreni, afară de odăiţa postului de prim ajutor, mai sunt şi anumite
perspective cari complectează destul de mulţumitor asistenţa medicală. Opera asta,
veşnic preocupată cu sănătatea sondărilor îşi continuă (de obicei) activitatea
la 15 şi zântîiul fiecărei luni când schelele fac plăţile. Sondarul care se
gândeşte la sănătate are marea datorie să dea cât de mult din puţinul lui. Dă
sau nu dă, reţinerile se fac, totuşi, autoritar. Sunt unii cari nu pricep utilitatea
reţinerilor şi de aia.
Până în
1928 Casa asigurărilor a economisit cu ţârâita dela sondarii din Moreni peste
61 de milioane. Dela sondarii cu leafă de 900 de lei pe lună cari nădăjduiau
prosteşte că vor avea un spital al lor.
Casa
asigurărilor din Moreni cât a fost pendinte de Prahova, a promis spitalul pe
cuvântul ei de onoare. Actualmente pentru că s’a făcut o altă repartiţie, Casa
Asigurarilor a trecut la Dâmboviţa şi în consecinţă şi-a retras cuvântul.
Spitalul
din Moreni a rămas, astfel, o fantezie în timp ce sondarii răniţi in accidente
de muncă sau degeraţi, mor în căruţă până la doctor.
Postul de
prim ajutor nu poate face faţă nici unei sgârieturi. Cu privire la sărăcia lui,
sondarii povestesc cu haz amar o întâmplare recentă. In dimineaţa când Buttler
care vizita valea Prahovei a descins în Moreni, îngrijitorul postului (şi
doctor totodată) a intrat subit în panică. N’avea vată. A cerut la o casă, a
cerut la altă casă. Nimic. Lipsea vata şi pace. N’avea nimeni, îngrozit, omul a
luat-o la fugă în halat strigând cu mâinile în sus:
— Vată, că
vine Buttler!
Undeva,
însfârşit, un funcţionar i-a întins un şomoiog de vată.
— Da,
chinină ai?
Ingrijitorul
a clipit hoţ din ochi, fericit:
— Am făcut eu,
din cretă...
Geamul birtului economic
Dumineca seara.
Strada principală din Moreni e şi strada cu
cele mai multe prăvălii. La flacăra de gaz care-şi mişcă pamponul, obloanele şi
policioarele pentru stambă se joacă între ele, ciudat. Sar dintr’o parte in alta şi revin. Odată
obloanele, odată policioarele. Aşa cum suflă vântul în flacăra de gaz.
In fund,
unde pâlpâitul luminei ajunge şters, geamul unui birt economic cântă dintr’un acordeon
şi din gură.
E un geam obişnuit.
De n’ar fi bătut în cercevelele unui birt economic n’ar putea avea nici atâtica
din prestanţa unei liste de mâncare. Sau e îmbietor unde e Duminică. Pot spune
mai precis sondarii răzimaţi cu ochii în portocaliul lui ud. Uite-i, ascultă acordeonul
şi-şi plimbă capul să vadă ce-i înlăuntru.
Au eşit
dela schimb şi s ’au oprit. Prea cânta.
Abia se
vede. Lângă geam două femei cu şeful de post. Una din ele râde cu toată gura de
astupă acordeonul. Atât că are dinţi frumoşi. Cealaltă tace şi se uită parşiv
la şef. II iubeşte. Şeful işi trage chipiul pe ceafă până-i cade freza pe tâmple.
Se uită la amândouă femeile, galeş. Le îndeamnă cu deştiul şi-şi mută chipiul
pe frunte, înapoi.
La masa a
doua, domnul Vasile. E singur. Scoate fişca dela carâmb, şi o pune pe masă.
Scoate şi carneţelul în care scrie sondarii, la schelă. In faţa lui o litră
fără sifon.
Restul
birtului e plin de fum şi de lume. Intr’un colţ cântă şi acordeonul, nevăzut.
Când tace acordeonul, începe o gură de om răcit.
Pe lângă
sondari trec în plimbare un domn cu mustăţi răsucite frumos şi un căţeluş. Domnul
ţine căţeluşul priponit de şnur şi-l ceartă că latră spre birtul economic.
— Dug.
Şi pentru
că Dug nu tace cu nici un preţ, domnul îl ia în braţe şi caută să-l sperie.
— Altă dată
am să te las închis în salonaş. N’am să -ţi mai dau nici lăptic. Aşa.
Sondării mai stau
puţin şi pleacă. Vin alţii, şi pleacă şi ăia.
Departe, munca
forforteşte în schelă şi poate că Dug mai continuă să latre la umbre...