''Dimineata, 9 Decembrie 1934
In lumea sondelor
O noapte
printre lucratorii sondei
Pe culmea dealurilor Morenilor, spre
orizontul înroşit încă de ultimile raze ale soarelui, care a apus de mult — pe
cerul însângerat, poate numai de reflexul straniu al focurilor de gaze, se profilează
siluetele svelte ale sondelor, purtând lumini scânteietoare.
Ai zice
nişte pagode, cari domină întreg ţinutul.
De altfel,
ca într’un peisagiu japonez, schelăriile se scoboară în vale, in terase
etajate. La un moment dat, totul se pierde in întunericul prăpastiei. Munca şi
viata de acolo este trădacă de feeria de becuri electrice, galbene si rosi.
Abea jos de tot în primul plan, răsare
dintr’odată în faţa privitorului umbra enormă, tăcută şi neagră, a vre-unei
sonde care a murit, sau care se odihneşte numai. Nu departe de aci se aude
pufăitul unul compresor de gaze, care se strădueşte să învingă stratul lenevos
de păcură, din adâncuri.
In regiunea
petroliferă, lucrul nu încetează nici o clipă nici ziua nici noaptea. Sondelor
puţin le pasă despre împărţirea noastră de timp. Pentru dânsele nu există zi de
lucru sau zl de sărbătoare, induioşătoarea noapte de crăciun sau vesela Duminică
a Paştilor. Toate orele, toate clipele sunt la fel de solemne sau de
indiferente.
Simţeam că
lângă mine se agită un furnicar de oameni, intr’o febrilă activitate, şi nu
puteam să aţipesc.
Prin
fereastra camerei, unde eram găzduit, pătrundea, cu pâlpâiri nervoase, lumina
aruncată de unul din acele stindarde de foc, cari se văd la tot pasul în vârful
„tuburilor de eşapare“ din regiunea sondelor.
In
definitiv, ce fac toţi acei oameni, in timpul nopţii pe când noi dormim? — m’am
întrebat şi am plecat să văd.
„LĂCĂRITUL“
Industria
petrolului a introdus, in limba românească, o mulţime de cuvinte noi, pe cari
le intrebuinţează toţi lucrătorii şi inginerii.
GASLIFT,
AIRLIFT…
Iată doi
termeni americani, încetăţeniţi, şi la noi.
Prin gaslift
se înţelege o erupţie naturală a sondei. Prin airlift, denumim o
presiune artificială de gaze. Cum am eşit pe uşă, am dat de sondele din
apropiere al căror motor, gâfâind şi gemând nu mă lăsase să stau in casă.
Erau in „lăcărit“.
La lumina
unul bec electric un lucrător supraveghea cu mare atenţie, un mosor mare, pe
care se înfăşura o sârmă împletită, cât degetul cel, mare de groasă. Mosorul
era pus in mişcare rotativă printr’un motor.
La
căpătâiul sârmei din spre sondă, era atarnat un tub de metal, lung ca de vre-o
zece metri, având un fel de supapă de închidere jos.
Acest tub este aşa numita „lingură de
lăcărit‘‘
Se dă drumul „lingurei“ în profunzimile
puţului de păcură, unde e încărcată automat cu vre-o 250 kg. de păcură. Apoi e
trasă în sus cu ajutorul mosorului, — a „tobei“ cum spun lucrătorii — care se
învârteşte mereu.
Dacă lucrătorul nu este atent o clipă,
şi nu apasă pe „heblu“ la timp, pentru a frâna şi da drumul conţinutului
într’un batal dealături, atunci lingura, trasă cu violenţă, sare în sus şi
dărâmă schela. Sârma groasă se răsuceşte şi cade toată asupra gheretei, unde se
află lucrătorul, putând să-l omoare sau să provoace un incendiu.
De obiceiu
sunt doi lucrători, unul la motor şi cellalt la aparatul de lăcărit propriu
zis, adecă la „friction“.
Tot cam aşa este şi la pompe, unde, în afară de gâfâiala motorului se mai aude şi scârţâitul „balanţului“, care se apleacă în jos şi se ridică în sus, ca un gât enorm de cocostârc, pentru a pompa păcura din sânul pământului.
Un vagon
de ţiţeiu nu merită atenţie!
Pentru a
lămuri mai bine pe cititorii noştri, cari ar dori să fie iniţiaţi puţin în
tehnica extracţiei petrolului, vom spune, că sunt sonde in erupţie liberă
şi altele in erupţie captată.
Mai sunt
sonde, la cari presiunea gazelor a fost mică din capul locului, sau s’a
epuizat. Atunci se comprimă, în mod artificial gaze spre a activa erupţia.
Comprimarea se face uneori cu ajutorul unor instalaţii grandioase, adevărate
fabrici, aşezate anume prin dealuri şi păduri, adică acolo unde sunt sondele.
Altă dată
ţiţeiul se extrage prin pompe canadiene, instalate la o adâncime de
vre-o mie de metri sau şi mai mult. La suprafaţă nu se vede decât tija subţire,
in continuă mişcare, ce trece prin „tubing“ până la pompa din profunzime.
„Lăcăritul“—
adecă procedeul de a se scoate cu lingura — se întrebuinţează atunci când
adâncimea nu e prea mare, şi anume la sondele vechi, puţin productive, şi când
nivelul nu e suficient pentru a permite pompatul.
Procedeul acesta il utilizează mai mult particularii sau societăţile mici, societăţile mari părăsesc ca nerentabilă, o sondă care n’ar produce decât un vagon de ţiţeiu pe zi...
CÂT
PRODUCE O SONDA?
Ca o pildă
citez sonda No. 159 a „Creditului Minier“, care dădea, prin erupţie, 80 vagoane
pe zi!
A trebuit
să fie mutată gara! Trenul oprea la doi kilometri depărtare, căci ar fi fost
pericol de incendiu dela scânteele locomotivei.
Sonda
aceasta nimerise, la 917 metri adâncime, in stratul bogat numit Draeder. E o
denumire cunoscută numai la Moreni, dela numele primului inginer care a dat de
acest strat.
Răsbită în 1928, a dat până acum 5400 vagoane! Azi, glorioasa sondă nu mai produce decât jumătate de vagon pe zi cu pompă canadiană şi a trecut in rândul sondelor cari urmează să fie părăsite... după cum mi se spune.
Din zece
lucrători pot fi concediaţi nouă
Totuşi,
urcând, pe un deal râpos, o scară de lemn, cu vre-o opt sute de trepte, spre
Schela Ţuicani, am dat acolo la diferite sonde, de un fel de dispozitiv, foarte
simplu şi ingenios: un genunchi de fier întins pe pământ sau pus intr’o altă
poziţie potrivită, astfel ca să se poată agăţa de dânsul 8—10 sârme sau bare.
Un singur
om, cu un singur motor, poate deservi, in acelaş moment, 8—10 pompe canadiene cari
lucrează în profunzime. Iată deci, că începe să devie lăcăritul convenabil şi
pentru marile societăţi, deoarece din 10 lucrători, pot fi concediaţi 9!!
—Am 80 de lei
pe zi. Sunt de 24 ani la sonde. Dar mi-e frică să nu mă dea şi pe mine
afară...” — îmi spunea cu amărăciune bătrânul lucrător, care deservea cele 10
pompe canadiene din dealul Ţuicanilor.
PUŢURILE CU
CADAVRE
Acum patruzeci de
ani lucrătorii muriau asfixiaţi prin puţuri. Se promitea un premiu echipei care
va ajunge mai repede la un strat de păcură. Şi atunci săpătorii căutau să se
întreacă nebuneşte.
Cu o găleată i se
dădea drumul unui lucrător în puţ şi acesta trebuea să scuture funia, spre semn
că mai trăeşte. Dacă funia nu se mai mişca, trăgeai repede găleata în sus. Dar
de multe ori găleata era goală. Sondorul căzuse în puţ. Mai intra câte unul
să-l scoată şi nu se mai întorcea nici el.
Lucrul
acesta producea o mare supărare celor din capul societăţilor.
Toată lumea
se agita şi se ţineau consilii: ce este de făcut ?
S’ar fi
putut ca — din pricina numeroaselor cadavre — să se astupe puţul...
Mortalitatea
printre lucrătorii putea să atragă şi diferite procese plicticoase.
Atunci,
pentru a scăpa de orice responsabilitate, s’a redactat un fel de contract tip
de angajare, care suna cam aşa;
„Subsemnatul,
Nae Stan, din comuna cutare, declar că de bună voe şi nesilit de nimeni, m’am
scoborât în puţ. Dacă mor cumva, sunt singur răspunzător nefiind nimeni vinovat
de cele întâmplate”.
ALTE
ACCIDENTE
Astăzi
lucrătorii nu se mai coboară în puţuri. Sistemul de exploatare s’a modificat.
In schimb mor asfixiaţi, când sunt puşi să intre în rezervorii spre a le
curăţa, când face explozie vre-o conductă de aburi sau de petrol sub presiune,
când se prăbuşeşte peste dânşii o lingură de „lăcărit” sau întreaga turlă, când
isbucneşte vre-un incendiu la sonde, când cad jos de la mari înălţimi... Nu mai
vorbim de alte accidente mai mici, când cade vre-o grindă sau o uneltă grea
peste vre-un lucrător şi-l schilodeşte pe toată viaţa...
Bineînţeles,
în toate aceste triste împrejurări „vina este totdeauna a lucrătorului”
schilodit sau ucis... Nu mai insistăm nici asupra boalelor, pe cari le capătă
sondorii, stând opt ore in şir, la posturile lor pline de răspundere pe vijelii
şi ploi torenţiale, însoţite de trăsnete; nu mai vorbim despre nopţile geroase
de iarnă, cu viscole, când stau izolaţi de toată lumea, prin păduri, dealuri
‘şi văi fără adăpost, în barăcile de scânduri ale sondelor, prin cari suflă
crivăţul.
O noapte de iarnă, a unul sondor la post, ar
putea forma subiectul unei descrieri dramatice.
Nici
societăţile petrolifere nici ministerul ocrotirilor sociale nu cred că au vre-o
obligaţie serioasă faţă de aceşti modeşti eroi ai muncii: cei răniţi, cei
bolnavi, nu găsesc, de cele mai multe ori, loc nici în spital, nici în vre-o
infirmerie şi mor cu zile.
In regiunea
petroliferă Moreni-Gura Ocniţei sunt 15—20 de mii de lucrători cu o asistenţă
medicală aproape nulă, deşi „Casa asigurărilor Sociale” îşi încasează cu
regularitate toate cotizaţile
Sonda Nr. 160
Am stat toată noaptea de vorbă cu
lucrătorii. Şi-mi pare rău că trebue să redau povestirile lor numai astfel
rezumate şi concentrate, cum am făcut mai sus.
Spre
dimineaţă, am ajuns pe culmea dealului Ţuicanilor, unde este vestita sondă No.
160, care cu incendiul ei grandios, a emoţionat întreaga lume.
Azi e o
groapă enormă, cu peretii roşii — prefăcuţi intr’un strat de cărămidă din
pricina căldurii de 1800 grade, care a fost aci timp de doi ani. Toată
schelăria sondelor din jur, vre-o 12 la număr, a ars şi ea. De altfel s’ar
putea spune că aci e cimitirul sondelor, căci toată regiunea e caşi pustie.
Doar în
fundul enormului „crater” al sondei No. 160, se vede o băltoacă neagră; sunt
scursorile de pe la schelele vecine. In valea Pâscovului se află tunelul No. 3,
unde a fost cel mai cumplit dezastru, la 250 metri de coloana sondei.
Iar în râpa
Văei Frasinului, unde m’am scoborât se mai vede şi azi instalaţia tunelului No.
1, legat de coloana sondei No. 160.
Aci au
murit unsprezece eroi ai muncii!
Mi s’a spus
că „Societatea Româno-americană“ ar fi plătit sume mari pentru casele dărîmate
la Ţuicani de pe urma exploziilor ce se provocau, cu dinamită, pentru a se
încerca stingerea incendiului. Văduvele şi copiii lucrătorilor ucişi la tunelul
No. 1 şi No. 3 mai urcă şi azi scările Tribunalului Secţia IV-a din Ploeşti!
Sunt nişte femei nenorocite şi sdrenteroase. Cine să le asiste? De trei ani se
tărăgănează procesele şi încă „n’a fost îndeplinită procedura“.
UN
INTERVIEW IN PĂDURE
Am aflat
că unele din aceste văduve, ca să aibă cu ce-şi ţine copiii, se duc In fiecare
zi intr’o pădure a statului din apropierea Morenilor — o apropiere de vre-o 15
kilometri! —unde au fost angajate să puie ghindă...
In zorii
zilei, am luat cel dintâi automobil, ce mi-a eşit în cale, si m’am dus să le
caut.
ALEX. F.
MIHAIL''