Petroliste la Videle

Femeia,  (Anul 36, nr. 1-12) 1983-06-01  nr. 6

Petroliste la Videle

Petrolul şi-a cîştigat o preţuire imensă, devenind bază nu numai a nenumăratelor industrii, ci însemnînd mai ales energie! Ne este necesar mai mult petrol, petrol românesc. Şi pentru a-l avea facem un efort imens, încifrat într-un plan pe care istoria noastră îl consemnează sub un generic sublim: „Independenţa energetică". Cuvîntarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, la Consfătuirea de lucru cu cadre de conducere şi oameni ai muncii din industria petrolului jaloneaza direcţiile prioritare ale efortului naţional pentru a asigura ţârii pînă în 1985 o producţie de petrol de cel puţin 15 milioane de tone anual. Şi iată-ne în plină cîmpie, în cea a Teleormanului, într-un peisaj dacă nu straniu cel puţin insolit, cu sute de sonde „răsărite“ între lanuri de grîu. Este teritoriul Schelei petrolifere Videle, o schelă tînără, care şi-a serbat de curînd cea de-a 20-a aniversare, dar care este una dintre cele mai prolifice, dînd ţârii o mare parte din petrolul românesc. Femeile nu-s prea multe în acest sector, sau mai exact nu sînt la foraj, acolo unde este „sfredelit" pămîntul spre a ajunge la zăcămîntul de ţiţei. Şi e normal, munca acolo nu este încă pentru forţele lor. Le aflăm însă la pasul următor, în parcuri, cum sînt denumite rezervoarele acestea pîntecoase care string în ele ţiţeiul, aşa cum vine din roci, şi în care munca e mecanizată. Şi toate sînt tinere, școlite, absolvente de liceu. Noi ne-am oprit doar la cîteva, nu numai pentru că sunt dintre cele mai bune, ci pentru ca ilustrează mai ales profesiile petrolistelor de la Videle.

O FEMEIE LA CLAVIATURA A 70 DE SONDE

La parcul nr. 10, la claviatura de sonde, da, chiar așa, la claviatura a 70 de sonde, lucrează operatoarea Georgeta Ţănea. Mititică, subţirică, zîmbitoare. Dar dincolo de zîmbetul ei se simte încordarea, ca şi cînd ar asculta de un glas numai de ea ştiut. Vorbeşte cu noi şi deodata o ia la fugă printre cele 10 rezervoare, printre ţevăria aceea dantelată care aduce, la propriu, cu o claviatura de dimensiuni uriaşe. Priveşte indicatoare de aparate automate, învîrte ventile, recoltează probe. Ştie producţia fiecărei sonde, efectuează analize ale ţiţeiului, supraveghează separarea lui de apă, căci la început aurul acesta negru este amestecat cu apă în proporţie de peste 50 la sută, efectuează primele operaţii de purificare. Dar cum a ajuns Georgeta Ţănea, la 24 de ani ai sai, să-şi asume raspunderea aceasta? E absolventă a Liceului de petrol din Videle, face parte din a doua promoţie de absolvenţi şi, după cum ne mărturisea, încă de pe atunci, în clasa ei erau mai multe fete decît băieţi, în 6 ani a reuşit să aibă categoria a IV-a şi un renume pe care ţi-l dă munca nu numai conştiincios făcută, ci şi cu aura performanţei în meserie.

MECANIC DE CATEGORIA A V-A

Maria Tudor are tot 24 de ani şi şi-a asigurat în schelă pătrunderea cu fruntea sus, într-o meserie care ne tentează s-o numim eminamente masculină, mecanic de compresor. Spun aproape pentru că în schelă, în care lucrează cîteva mii de oameni, sunt 11 femei cu asemenea profesie. Maistrul Gheorghe Cioc, secretar de partid în secţia a Il-a, ne spune că n-ar da-o pe Maria Tudor pe 5 mecanici. Se distinge printr-o voinţă de fier. Este poate pecetea faptului că ani de zile a făcut sport de performanţa, situîndu-se la proba de 800 m între primele 3 pe ţară. Compresoarele, maşinăriile acestea complicate şi de uriaşe dimensiuni, stăpinite de la tabloul de comandă, injectează zilnic in zăcămînt mii de metri cubi de aer cu care se întreţine arderea din adîncuri, se încălzeşte ţiţeiul şi astfel fluidizat el porneşte către suprafaţă mai uşor şi în cantităţi mult mai mari.

CUM SE OBŢIN ÎNCĂ 300 000 TONE DE PETROL

Ceea ce ne-a uimit este faptul că, exploatînd petrolul, oamenii vorbesc peste tot despre apă. Şi Constanţa Mihăilescu, una dintre cele mai cunoscute laborante, tot cu ştiinţa purificării apei se ocupă, a cantităţii aceleia imense de apă, a miilor de litri de apă care circula pe ţevi şi care silesc straturile sa arunce la suprafaţă mai mult ţiţei. Şi, de ce atîtea profesii, de ce atîtea utilaje costisitoare şi complicate, de ce atîta grijă pentru apa, cînd, de fapt, căutam să extragem petrol? Pentru că noi, românii, în politica noastra pentru a obţine cît mai mult din această materie primă preţioasă, nu ne mai mulţumim cu ceea ce ne da zăcămîntul, prin simpla forare! Dacă ne-am opri aici ar trebui sa ne mulţumim cu 9—10 pînă la 15 la sută, cît poate fi scos din zăcămînt prin energie proprie. O serie de metode avansate, unele de ultimă oră în lume, vin să sporească gradul de extracţie, gradul de recuperare a ţiţeiului din zăcămînt. Este, dacă vreţi, la ora actuală, o chestiune vitală, una dintre cele mai grele probleme din industria petrolului. Se înţelege că nu apasă uşor pe umerii celui care răspunde de ea. Şi poate pentru noi este plin de semnificaţie faptul că în Ministerul Petrolului de această chestiune pentru trustul Bolintin răspunde o femeie, un petrolist competent, cu peste 25 de ani de experienţa, inginera Aneta Anghel, iar aici, la Schela Videle, tot o femeie şi-a asumat această misiune, care trezeşte aprecierea şi admiraţia a nenumărate delegaţii din străinătate care vizitează schela.

— Spuneţi-ne, Lidia Popa, care sunt metodele care se aplică în schela dv. pentru creşterea „factorului final de recuperare", nume sub care sunt cunoscute aceste metode? Ne priveşte, uşor neîncrezătoare, şi, înainte de a ne răspunde, ne spune o „poveste" despre o piesă de la televiziune în care conflictul se bizuie pe calculul greşit al unui inginer, calcul făcut în toli în loc de milimetri. „Nu-i om care să ştie puţină tehnică, ne spune inginera, care să nu rîdă de un asemenea conflict. Un ţol are 25 mm. Erori despre care vorbea scriitorul nu pot fi posibile". Aluzia e limpede, atenţie, stimată reporter!

— Sondele îşi au dichisul lor.  Prin extracţia normală atingem un procent de maximum 15 la suta. După care în schela noastră se aplică „injecţii cu apă", ajungîndu-se în felul acesta să săltăm acel 15 la sută la 25 la sută. Este foarte mult, mai ales că procedeul acesta se aplică industrial. Pentru aceasta ne sînt necesare și compresoarele acelea la care un mecanic femeie este o raritate. Cu ele putem să aplicăm procesul de combustie subterană, ajutîndu-ne în acest fel să ridicăm factorul final de recuperare de la 25 la sută spre 40 la sută la acest tip de zacămînt.

— Cum? Și de fapt despre ce este vorba?

— Despre un alt tratament, a cărui tehnologie este pusă la punct în institutul de cercetări de la Cîmpina, experimentat de pe acum la noi, la Videle, în 3 sonde, pe care sîntem pe cale să-l generalizăm industrial: combustia internă. Și dacă socotim că într-o zonă din nordul ţării combustia aplicată la 300 m adîncime a constituit prin dimensiunea zăcămîntului o premieră mondială, la noi, putem socoti că a avut loc cel puţin o nouă premieră naţională, pentru că procedeul se aplică într-un strat la 600—700 m adîncime. Aşadar, condiţiile au fost cu totul noi, iar procedeele adaptate noilor date.

— Şi rezultatele?

— Numai într-un singur an, în '82, un plus de 300 000 tone de ţiţei, iar în acest an, ne-am angajat să obţinem 400 000 de tone în plus

— Nu e prea simplă răspunderea pe care v-o asumaţi...

— Dacă îmi place ceva în munca petrolistului este tocmai faptul că cel care a intrat într-o asemenea profesie nu se poate limita la cunoştinţe liniare, ci trebuie să le acumuleze într-o reală complexitate, începînd cu cele de extracţie şi terminînd cu tot ceea ce este nou în ştiinţa lumii în acest domeniu. Şi nu mă gîndesc numai la mine, care lucrez la ingineria de zăcămînt, ci şi la soţul meu, care este tot petrolist, şef de extracţie, la tatăl meu, tot petrolist. Ba chiar şi mai aproape, la colegele mele tehnoloage, care numai pentru extracţia clasică aplică 3 000 de operaţii şi procedee într-un singur an.

ANETA POPESCU

Comoara de la Bălăria

Cutezătorii, 1982 (Anul 16, nr. 1-52), 1982-03-25  nr. 12

Comoara de la Bălăria

Bălăria. Numele unui sat ca multe altele, pierdut în imensitatea cimpiei, la cîţiva kilometri de Videle. Aici, pe ogoarele de la marginea lui, s-a petrecut, in urmă cu cîţiva ani o... minune, un fapt atit de interesant, incit participanţii la un congres mondial găzduit de ţara noastră, aflînd despre el, au ţinut să meargă cu toţii acolo, la faţa locului, să vadă cu ochii lor ceea ce se povesteşte.

Despre ce fapt e vorba?

De mai bine de 20 de ani, de pe ogoarele mănoase ale cimpiei in centrul căreia se află oraşul Videle, pe lingă tradiţionala recoltă de cereale se mai obţine încă una, la fel de preţioasă: o bogată „recoltă" de petrol. Petrolul de Videle, care atirnă greu — şi după cum ni s-a spus — hotărîtor in balanţa energetică a ţării. Cît vezi cu ochii împrejur şi chiar mai departe, dincolo de orizont, cîmpul e presărat cu zeci şi zeci de sonde care de peste două decenii sug zi şi noapte din subsol aurul negru atit de necesar economiei noastre naţionale, in răstimpul acesta insă, deşi din întreaga cantitate de petrol existentă in zăcămint nu s-a scos decit o mică parte, multe dintre sonde au „secat". Pe conductele ce pornesc de la ele spre marile rezervoare ale depozitului central al schelei, aurul negru curgea din ce in ce mai puţin.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu sondele de la Bălăria: unele s-au oprit complet, altele mai dădeau ceva petrol, dar cel mult o jumătate de tonă în 24 de ore, fiind, cum se spune, pe ducă. Ei bine, cu cîţiva ani în urmă, printr-un procedeu original şi de-o mare îndrăzneală, pus in practică de specialiştii noştri, citeva dintre aceste sonde au fost, „reînviate". „Reînviate" în aşa măsură, incit au devenit eruptive, dind producţii record.

Aceasta e „minunea" de la Bălăria pe care, văzînd-o şi cunoscind-o, participanţii la Congresul mondial al petrolului, ţinut in 1979 la Bucureşti, au apreciat-o ca pe o adevărată revoluţie in domeniul extracţiei de ţiţei şi, impresionaţi şi încintaţi totodată, au dus vestea in intreaga lume. Aşa se face că numele acestui anonim sat pierdut in Cimpia Română — Bălăria — a devenit cunoscut în lumea petrolului pe multe paralele şi meridiane ale globului.

Străbatem intr-un „Aro" drumurile înguste ce şerpuiesc peste cimp, printre sondele се-şi inalţă turlele metalice la tot pasul. Ne îndreptăm spre Bălăria in compania inginerului Gheorghe Popa, unul dintre autorii „minunii" de care v-am vorbit mai sus. Peste tot, panouri care avertizează împotriva pericolului de incendiu: „Fumatul strict interzis!". „Nu aprindeţi chibrituri, nu umblaţi cu foc deschis!". Pe neaşteptate, şoferul trage pe dreapta şi, cu două roţi pe taluzul inierbat, opreşte.

— Am ajuns!

Suntem nedumeriţi, dezorientaţi chiar. Cum, ăsta-i locul acela devenit atit de cunoscut? împrejur, mai nimic: nici ştiutele turle metalice, nici atit de ciudatul ansamblu al motorului electric şi al unităţii de pompare care-şi balansează continuu braţul metalic prevăzut cu contra-greutăţi. Doar cîteva platforme de beton, cam de mărimea a trei-patru mese de ping-pong, răspindite ici-colo pe cimp. Din centrul fiecărei platforme iese o țeavă lucitoare care, făcind repede un cot de 90 de grade, aleargă argintie peste pămint spre o clădire lungă și joasă aflată la cîteva sute de metri mai încolo, dinspre care răzbate pină aici un duduit puternic. împrejur, nimeni, nici un om. Sesizindu-ne nedumerirea, inginerul Popa se grăbeşte să ne explice:

— Sub tălpile noastre, la 600 de metri adincime, in straturile îmbibate cu petrol, arde focul. Un foc pe care noi l-am aprins, il întreţinem şi-l dirijăm cum vrem. Datorită lui, ţiţeiul devine fluid, iar presiunea gazelor ce se degajă prin ardere e atit de mare, incit il face să ţişnească afară ca apa dintr-o fintină arteziană. Din cauza asta nu mai avem nevoie nici de turle, nici de motoare, nici de pompe, ci numai de ţevi şi de platformele acestea grele de beton, care stau peste sonde ca nişte capace. Aşadar, aici, afară, cea mai mare stricteţe în ceea ce priveşte pericolul de incendii, in timp ce acolo, jos, în chiar „miezul" zăcămîntului de petrol, duduie un foc năprasnic. Din explicaţiile inginerului înţelegem noul, modernul şi îndrăzneţul procedeu al combustiei subterane care aici, la Bălăria, este in fază experimentală.

Petrolul de la schela Videle atit de viscos, incit prin toate celelalte procedee, mai vechi sau mai noi — prin presiunea naturală, prin pompare şi prin injecţia cu apă sub presiune — nu se poate scoate decit cel mult 28 la sută din cantitatea aflată în zăcămint. „Oare restul de peste 70 la sută din acest aur negru e sortit să rămină definitiv incuiat în sipetele pămintului? Să stea adică acolo, nefolosit, în timp ce pe plan mondial criza energetică devine tot mai acută iar iar contextul ei petrolul se procură tot mai greu, costă de la o zi la alta mai mult? Nu s-ar putea să mai smulgem încă o parte din această inestimabilă bogăţie de care economia noastră naţională are mare nevoie?" Acestea au fost întrebările pe care oamenii din schela de extracţie Videle, împreună cu specialiştii Institutului de cercetări şi proiectări pentru ţiţei şi gaze din Cimpina, dornici să răspundă prin fapte mobilizatoarelor îndemnuri adresate în repetate rinduri tuturor petroliştilor de către secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de a spori necontenit producţia de ţiţei, şi le-au pus încă de-acum 10-12 ani. Răspunsul pe care l-au dat cîţiva dintre ei, cei mai îndrăzneţi, a fost afirmativ: „Se poate, dar numai aplicind metoda combustiei subterane"

Combustia subterană! Un procedeu cu adevărat radical. Deşi imaginat şi fundamentat teoretic cu multe decenii în urmă, puţini specialişti din lume s-au încumetat să-l încerce. Să dai foc petrolului pentru a produce petrol! Pare ceva împotriva firii. Oricum, teribil de greu şi de complicat. Dovadă, faptul că n-a „prins" şi că multe somităţi din domeniu i-au prevăzut aplicabilitatea in secolul viitor. La noi în ţară insă s-au găsit specialişti care au susţinut că poate fi pus in practică imediat, in zilele noastre. Printre ei, şi inginerul Popa:

Incă din 1971 s-a elaborat un studiu in care, ţinind seama de caracteristicile specifice ale zăcămîntului, se arăta cum poate fi aplicată combustia subterană şi ce rezultate s-ar putea obţine.

Dar aşa cum se-ntimplă de obicei cind e vorba de-o metodă nouă şi, pe deasupra, şi riscantă, oamenii nu s-au lăsat convinşi prea uşor. Noul procedeu insă fusese deja experimentat cu succes de cercetătorii de la Institutul de specialitate din Cimpina la Suplacul de Barcău. Dar acolo petrolul se afla doar la... 50—100 de metri, pe cind aici zăcămintul e între 600 şi 800 de metri. Şi-n plus, şi natura petrolului e diferită, in dauna celui de Videle. Totuşi, „gheaţa fusese spartă" şi pină la urmă studiul din 71 este aprobat şi încep pregătirile pentru iniţierea experimentului de combustie subterană la Bălăria. In acelaşi timp se formează un colectiv care se va ocupa numai de creşterea factorului final de recuperare in schela Videle. Aşa se face că în 1975 la Bălălia sint „aprinse" primele două sonde.

— N-a fost deloc uşor — ne spune inginerul Gheorghe Popa, şeful colectivului de care vorbeam. Prima oară am încercat să aprindem ţiţeiul din zăcămint prin intermediul curentului electric. Dar ori nu lua foc, ori lua prea tare. Am avut chiar şi o explozie la o sondă. Instalaţia a fost aruncată in aer ca o jucărie. Atunci au început iar cercetările. Se ştia că uleiul de in, ţinut la 50°C, ia foc singur. Şi cum temperatura din zâcămîntul nostru e exact de 50 C, s-a introdus ulei dintr-ăsta in zăcămînt. Şi-am reuşit. N-aveam însă suficientă experienţă nici în ceea ce priveşte dirijarea frontului de ardere care se dezvolta haotic...

Incet-incet însă, specialiştii din schelă şi cercetătorii de la Cimpina, care aveau deja experienţa Suplacului de Barcău, reuşesc să stăpinească de la suprafaţă, prin intermediul injecţiilor de apă şi de aer sub presiune, stihiile dezlănţuite de ei înşişi în adincul pămintului. Se iveşte însă altă dificultate: nerăbdarea. Cu toţii aşteaptă „minunea". Dar trece un an, se păşeşte bine şi-n cel de al doilea şi... nimic Specialiştii însă intuiesc motivul acestei intirzieri: vîscozitatea deosebită a petrolului. Se demonstrează, negru pe alb, că frontul de ardere înaintează aici cu doar 8 cm în 24 de ore. Şi convinşi că vor reuşi, cer timp, asumindu-şi toată responsabilitatea.

Şi-au reuşit, intr-adevăr, intr-una din zilele toamnei anului 1979, prima sondă de la Bălăria se trezeşte la viaţă. Cu atita vigoare, incit trebuie... potolită. Apoi incă una, şi incă una, fostele sonde „moarte" devin eruptive. Şi cei care se indoiseră o clipă de rezultatele noii metode sunt de acord cu faptul că dacă specialiştii Institutului din Cimpina şi cei din schela Videle nu ar fi apărat cu încăpăţinare şi cu dirzenie combustia subterană, poate că s-ar fi renunţat pentru un timp la ea. Ba unii spun că focul ce arde acum în subsolul de la Bălăria a fost aprins nu cu ulei de in, ci din „focul" care arde in inimile acestor oameni care, pentru a da ţării cît mai mult petrol, şi-au asumat, printre primii în lume, riscurile aplicării acestei noi metode de extracţie. Urmărim firul ţevilor argintii care pornesc de la sonde peste cimp şi ajungem la clădirea aceea joasă şi lungă, in faţa căreia conductele se adună intr-un adevărat păienjenis. Pămintul tremură sub picioarele noastre. Deschizind una din uşile metalice, avem imediat explicaţia acestui mic, dar continuu cutremur: citeva uriaşe motoare electrice pun în mişcare tot atitea compresoare pe măsura lor.

— Aceasta e „inima" sondelor cu combustie subterană. Dacă ea s-ar opri, s-ar opri şi petrolul. Ar rămîne acolo, în adinc.

 Dar nu se opreşte niciodată. Aici aerul comprimat in trei trepte pină la 60 de atmosfere, după care, pe conducte şi prin mediul sondelor de injecţie, e introdus la 600 metri sub pămint unde intretine frontul de ardere. In sfîrşit, primii petrolişti, trei sau patru oameni supraveghează diversele aparate de control. De fapt, petrolişti e un fel de-a spune, in realitate fiind mecanici. Cum alţii sunt betonişti, sudori, electricieni, operatori, domeniul acesta incluzind in sfera lui o mulţime de meserii. Unul dintre ei e Dumitru Tecuceanu, cel mai bun mecanic al staţiei de compresoare. E din Videle, încă tinăr şi dăruit trup şi suflet noii metode de extracţie a ţiţeiului. Şi ne explică şi de ce.

Ştie, ca toţi oamenii din schelă, că prin aplicarea combustiei subterane, factorul final de recuperare al ţiţeiului din zăcămint se ridică la peste 40 la sută. Că deja la Videle au fost aprinse şi alte sonde şi că in curind metoda aceasta va fi generalizată, toate sondele „moarte" urmind a fi readuse la viaţă.

— Datorită aplicării acestei noi metode, şi copiii noştri vor avea de scos petrol de-aici, de la Videle.

In 1981, schela de extracţie Videle a sărbătorit împlinirea unei vîrste venerabile — 20 de ani de existenţă. lată insă că prin oamenii săi, petrolul de Videle cunoaşte o nouă tinereţe, mai viguroasă decit oricind. Şi peste ani, cind prin combustia subterană nu se va mai putea stoarce nimic din uriaşul „burete" imbibat cu ţiţei, aflat in subsolul acestei părţi a Cimpiei Române, se vor găsi, cu siguranţă, alte metode pentru a scoate la lumină şi restul de circa 40 la sută din aurul negru ce mai rămîne încă în urma focului care arde acum în adîncuri.

— Noi ni le şi imaginăm — ne spune inginerul Popa. Vor fi folosite, probabil, procedee chimice de mare eficienţă sau poate radicala metodă a mineritului...

 Alegerea, experimentarea şi aplicarea acestor metode ale viitorului vă revine vouă, cititorii de azi ai revistei noastre. Mai precis, acelora dintre voi care, descoperind cît de fascinantă e munca în schelele de extracţii, ce satisfacţii mari oferă ea, vor îmbrăţişa această grea dar frumoasă profesie, de petrolist.

CONSTANTIN DIACONU