In lumea sondelor - 4

Dimineaţa, Anul 30, 1934-12-07, nr. 10038

In lumea sondelor

Sondele de la Boldesti

O vizită în regiunea unde sunt cele mai moderne instalaţii

Cine n’a văzut un pasagiu de sonde moderne, şi-l inchipue ca pe un fel de pădure de piramide înalte, ţuguiate, având pe lângă dânsele bataluri şi reservorii mari, în mijlocul unui teren răscolit, devastat, cu gropi şi movile neregulate, mânjite de păcură.

De fapt cam astfel arată — de pildă Morenii. Pe locul unde erau odinioară livezi de pruni şi vii bogate, te împiedeci azi de grămezile de marnă, nisip, pietriş, sare, fosile, gresie măcinată — scoase din inima pământului şi aruncate pe de lături. Pârae de apă murdară, născute din ceeace este nefolositor la sonde, se preling printre movilele fără formă, prin locurile pe unde zece ani, — de aci înainte — nu va mai creste un fir de iarbă.

Toată murdăria din băltoace se scurge apoi spre râul Cricov, azi pângărit şi el de pete întunecate.

CĂSUŢE CU FLORI

Cu totul altfel arată o regiune petroliferă modernă, cum e Boldeştii, din apropierea Ploeştilor.

Cisterne de reserva, puse ca precauţie la picioarele sondelor, nu se văd aci. De asemeni dispar şi piramidele.

Nici vorbă de valuri de petrol, revărsate pe pământ, nici de lucrători cu feţe înegrite, cari intră până la genunchi în păcură. Nu se mai văd vizuine de troglodiţi pe lângă sonde, unde se odihneau odinioară acei, ce nu-şi schimbau, nici ziua nici noaptea hainele mbâcsite sau se asfixiau prin puţurile, ce săpau.

La Boldeşti, sondele, văzute de departe, apar ca nişte căsuţe mici, idilice, cu o grădinuţă de flori în jur. Zăreşti câte-un om, care se preumblă liniştit, gospodăreşte, îngrijeşte de flori... Ai zice, proprietarul „căsuţei“. In realitate este sondorul, care supraveghează, prin atitudinea sa modestă, scurgerea a zeci de vagoane de petrol zilnic, şi a mii de metri cubi de gaz, o avere de milioane, care se duce spre rafinării şi staţiile de degazolinare.

„Căsuţa“ este baraca protectoare a minunatului cap de sondă, graţie căreia nu se mai pierde azi o picătură de ţiţeiu nici de hidrocarburi gazoase, ţâşnite din profunzimi.

Schelăria piramidală — care nu se mai face azi din scânduri, ci din bare de metal, se aşază numai provizoriu, în primele zile, atunci când se găureşte pământul. Apoi se dărîmâ totul.

CUM SE SCOT COMORILE PĂMÂNTULUI

Cu stranii instrumente de tortură, in forma coadei de rândunică, cari rup şi sfarmă cu roţi dinţate îmbinate in mod capricios, ca nişte cleşte ciudate, fabricate dintr’un oţel special numit „diamant“ — se smulge pământului tesaurul său, pe care acesta şi-l apără cu îndârjire, in dosul baragiilor stâncoase, a maselor calcare şi de sare, a râurilor subterane.

Instrumentele pătrund cu violentă in sol, se cramponează, şuerâ strident, scrâşnesc, lovesc, sgârie, tae, până ce pământul cedează.

Acum câţiva ani lucrul se petrecea astfel: Când cea din urmă lovitură era dată şi se atingea stratul căutat, păcura ţâşnea în înălţime, ca o fântână arteziană, sub enorma presiune a gazelor cari se răspândeau şi ele în văzduh, fără să se gândească nimeni la captarea lor.

In câteva clipe totul era negru de jur împrejur.

Dar nu ajung toate sondele în straturi de păcură unele nu erup de fel, altele dau peste apă. O surpriză particulară are petrolistul, când este atinsă partea de sus a edalurilor subterane, unde se adună gazele. Gazul, sub mare presiune, sfărma brusc — acum câţiva ani — carapacea subţiată de săpătură; sgomote surde începeau să se audă în fundul puţului, urma un vacarm de gemete sinistre şi şuerături stridente, apoi se revărsa o ploaie înspăimântătoare de pietre... Petrolul venea mai târziu, sau nu venea de loc...

Comorile pământului se iroseau in zadar, pagubele fiind uneori destul de mari. Azi toate aceste gaze sunt captate.

FORAJUL MODERN

Sondele pătrund în 1934 până la adâncimi de mii de metri.

In două săptămâni se ajunge până la o mie de metri, lucrare care se făcea, nu de mult, în doi ani!

Cât de departe suntem de timpurile, când se scotea păcura din gropi, ca pe vremea lui Cantemir-Vodă, sau din puţuri de 20—30 metri adâncime, ca acum optzeci de ani, cu burduful (burdink, cum il numesc şl azi petroliştii dela Baku).

Pe atunci se extrăgea păcură cu găleţile sau cu un vârtej, in formă de cruce, unde un cal mic sau un măgăruş se învârtea in permanenţă.

Extracţia veche a păcurei semăna cu felul cum se scoate astăzi apa in unele părţi ale Dobrogei, burduful făcut din piele de bivol.

Primele încercări de a aşeza, sonde la noi — vre-o optzeci la număr — au fost prin anul 1863; adică patru ani după ce Bucureştiul începuse să fie iluminat cu petrol. Rezultatul a fost însă mediocru... Abea în secolul al XX-lea au venit perfecţionările la săpatul vechi, prin lovire, şi a adoptat sistemul american Rotary, adică rotativ.

Principiul este de a se lucra printr’o contragreutate. Prin conductă mai largă, se introduce una mai îngustă, numită tubing.

Intre pereţii celor două conducte se pompează, sub presiune, un lichid, cu densitate mare (un amestec de apă şi barită) care face să se ridice în sus, pe „tubing“ pământul şi stâncile măcinate amestecate cu apă. Astfel că pe de o parte se „forează“, adică se găureşte mereu, iar de pe altă parte, prin circuitul continuu de barit greu, amestecat cu apă, se scoate afară noroiul din fund.

Prin instrumente, din ce in ce mai subţiri, se găureşte cu atenţie ultimul strat protector, astfel ca să se evite o explozie nedorită a gazelor sau o ţâşnire neaşteptată a petrolului.

CAPUL DE SONDA

Este o adevărată minune „capul de sondă“, rezistent la o presiune de 300 atmosfere, care se aşează astăzi, in regiunea Boldeştilor la sondele in erupţie. E un fel de sistem de ţevi cu fel de fel de „sertare“ (robinete).

Bine înţeles, aceasta se face în ultimul moment, având ca scop înlăturarea oricărei risipe. In jurul sondelor dela Boldeşti, nu se vede nici o pată neagră. Nici n’ai crede că eşti lângă o sondă în plina erupţie. Chiar din primele clipe este curăţenie în jur, fără nici o pierdere de gaz natural sau petrol. Iar societăţile petrolifere au ambiţia de-a avea cisterne văpsite cu aib sau argintiu.

De altfel, din punct de vedere istoric, se poate spune că, după războiu, industria petrolului trece prin epoca gazelor. Preocuparea principală este de a se folosi cât mai complect posibil gazele naturale, al doilea produs de valoare al exploatărilor petroliere

La sondele din Boldeşti, pe lângă micile căsuţe, se vede câte-un turn modest nu mai înalt ca un stog de fân.

E „separatorul“.

De altfel acesta e partea cea mai arătoasă a instalaţiei.

In separator soseşte păcura, după ce a fost frânată şi stăpânită de „capul de sondă“.

Aci produsul, sosit din adâncuri, se desface în trei straturi: sus se adună gazele mai uşoare, la mijloc se strânge ţiţeiul, iar jos cade apa murdară, căreia i se dă drumul să se scurgă printr’o pâlnie, ca fiind fără de nici un folos.

Cu ajutorul unor aparate speciale, se înregistrează automatic producţia de ţiţeiu şi de gaze, astfel cum este în fiecare clipă. Apoi, prin anume conducte, păcura este trimisă la rafinăriile din Ploeşti, unde se scoate dintr’insa prin distilare: benzina, petrolul lampant, smoala, parafina...

MINUNILE PETROLULUI

Numărul produselor, ce se pot extrage din ţiţeiu, creşte zilnic. Azi sunt vre-o sută. In acest lichid întunecat, cleios şi gras, atât de dispreţuit odinioară, se descoperă mereu calităţi nebănuite şi misterioase.

De altfel păcura nu are aceiaşi compoziţie, variind după bazine. Secretele petrolului sunt cercetate de numeroşi chmişti români risipiţi prin laboratoriile ştiinţifice din regiunea Prahovei şi a celorlalte regiuni petrolifere. In aceste laboratorii este, de fapt, adevărata elaborare.

In marile rafinării din Ploeşti, păcura umple cazanele uriaşe, încălzite treptat, până la temperatură de sute de grade, dându-ne pe rând, prin distilaţie, produsele preţioase, ce trec la răcitor.

Pe de altă parte gazele, cari înainte se pierdeau in văzduh, se trimit azi prin ţevi la „staţiile de gazolinare“ scoţându-se din ele preţioasa gazolina, combustibilul uşor care dă viaţă avioanelor şi care a făcut posibile progresele locomoţiunei omului în împărăţia vulturilor.

CREŞTEREA ŞOMAJULUI

Este foarte interesantă vizita, ce am făcut-o staţiei de degazolinare din Ploeşti, unde am văzut cum se izolează gazul combustibil necesar la încălzirea oraşului. Chestia aceasta interesând şi alte oraşe ale ţării, poate vom mai reveni.

Drept, concluzie, Ia acest reportaj, s’ar putea pune observaţia, că in România se fac sforţări pentru a se moderniza extracţia petrolului, adoptându-se acele sisteme cari dau o producţie cât mai mare, cu o economie apreciabilă de timp şi muncă omenească.

Modernizarea sistemelor de exploatare ne pune pe un picior de egalitate tehnică cu America — unde se aplică ultimele invenţiuni in industria petrolului — dându-ne posibilitatea de a ţine piept concurenţei aprige de pe piaţa lumii. In aselaş timp progresele tehnice determină, din nefricire, mărirea şomajului: se concediază lucrătorii, se concediază inginerii, de cari nu mai e nevoe, iar celor rămaşi li se reduc salariile.

ALEX. F. MIHAIL

In lumea sondelor - 3

''Dimineata, Miercuri 12 Decembrie 1934

In lumea sondelor

Viata si moartea la schelele din Moreni

Sondarul din Moreni este o albină neagră. Nu are, însă, decât mâini si picioare. (In schelă trebue sa le ai zdravene căci, altfel, nu curge ţiţeiul). Dacă se poate, patru picioare si opt mâini. Cât mai multe. Atât încolo, sondarul nu mai are nimic. Nici urechi să audă „paştele” chirovnicului. Nici ochi să vadă mizeria. Nici nas să miroase purceluşii la tavă aduşi dumnealor. Nici glas. Mai ales glas. Din celelalte mai poate avea câte ceva. Glas, nu. Desigur, dacă sondarul ar avea glas, în schelă nu s’ar auzi decât glasul lui. Dar asta nu se poate. O sondă ca să sugă titei cât mai mult, nu trebue să audă gălăgie, proteste. Şi sondarii sunt ţărani prosti, opincari. Dacă li s’ar a voe, ar spune numai fleacuri. De la, biroul unei schele primeşte ordin dela biroul rafinăriei că să înbuse glasul sondărilor în cassa de bani. Hei, dacă ar fi glasul la sondari...

Cu alte cuvinte, sondarii nu sunt oameni întregi. Pentru asta trebuintele lor sunt reduse la jumătate aproape, fată de cele pe cari le au ceilalti săraci din Moreni. Intâi, sondarii trăesc fără căldură. Adică s’au învăţat cu frigul. Nu numai în schelă, ci şi acasă. Şi pentrucă sondarului nu-i e frig, odată cu el tremură vargă toată familia, Societătile petrolifere cunosc asta şi sunt nevoite să lase libere milioane de metri cuibi de gaze cari ar putea foarte bine să fie arse în sobă. Dealtfel, captarea gazelor şi restul instalatiilor ar costa prea mult, pentru ca societăţile să ofere degeaba căldură. Nu numai atât. In Moreni, pe unde s’au scurs potop de averi strada principală e cea mai bună doar fiindcă trece prin centru. Când plouă, noroiul e foarte uşor biruit de picioarele recunoscute ale sondarilor. Când e secetă nici o societate nu îndrăzneşte să-i violeze cu titei pernele imaculate ale prafului. In nici un caz nu se poate vorbi de primăria care rămâne vecinic respectuoasă cu natura. Ţiţeiul e trimis până la ultimă picătură cu trenul. Ştii, să scape lumea de el.

Cum robeşte la schelă, cum înnoată pe stradă, tot aşa trăeşte sondarul şi lângă ai lui. Rău. Se îmbracă cu amintiri, se încaltă cu dorinti şi mănâncă praz. Mujdeiul lucrătorilor dela rafinăriile din Ploeşti este altceva ca menu dar exact de acelaş gust cu prazul din Moreni. Oţet îndoit în apă călâie cu usturoi, sau praz. După localitate. Şi sondărilor nu le e greaţă deloc. Mănâncă.

Calatoria din urma…

— Cine e mai mare aici, peste astea ?

Sondarul mă privi nedumerit. Insistai.

— Peste tot, ce se vede. Şi-i arătai sondele, până în fund.

Omul îşi văzu de drum între mine şi domnul fotograf, fără să-nu răspundă. II vedeam că râde în el, ascuns. Mult mai târziu se îndulci furându-mă cu coada ochiului.

— Noi suntem stăpâni.

Işi arătă cu amândouă mâinile, dela cap până la genunchi, vestmintele de coşar.

— Noi...

Imi dădui seama că sondarul spune mai mult decât vorbeşte. Continuă după o pauză imitindu-mi gestul cu care-i arătasem sondele.

— Le-am arendat.

Suntem în dreptul cartierului acoperit cu ţiglă nouă, unde locuesc reprezentanţii streini şi câţiva ingineri. Cartierul e un orăşel adus par’că din America împachetat în lăzi capitonate. In faţa vilelor grădiniţe pline de tufănică iar în grădiniţe felinare pe suporturi de tuciu. Fiecare vilă are felinarul ei. Nişte salcâmi tunşi „a la garcon“ si spoiţi cu var sprijină în linie gardul de sârmă împletită în baclavale. Până la prânz, mai e.

Cartierul miroase a reveneală, a proaspăt. Intre ce se vede împrejur şi sondarul de lângă noi e un contrast tiran. Sondarul are grumajii îndoiţi de o povară nevăzută pe care o cară spre schelă, încotro ne ducem. Pe când cartierul cu lucrurile lui, stă gata să râdă.

Sondarul s’a oprit cu aer explicativ.

In rama unei ferestre mari dela etajul al doilea un domn în pijama şi cu bandaj alb peste mustăţi vorbeşte cu ghemuleţul unui câine scump, din grădiniţă. Domnul, probabil, îl îndeamnă pe Dug să sară până la el, de jos. Dug latră certăreţ. Mai mult ţăcăne decât latră. Câteodată, domnul cu bandajul peste mustăţi se face că nu-l mai vede pe Dug. Atunci, în grădiniţă, supărarea lui Dug se amplifică. Şi pentrucă s’a hotărât să-l şi muşte pe domnu, Dug s’a ascuns de tot în pădurea de tufănică. II pândeşte să cadă în grădiniţă . Plecăm.

Intai, schela

Sondele se mută mereu, după bogăţie. De pildă, societatea are indicii precise că într’un anume punct pământul ascunde o pungă mare de titei care abia aşteaptă exploatarea. Pentru o societate petroliferă e suficient atât. Incolo, oricare ar fi greutăţile, ele sunt simple fleacuri cari se obţin cu sume destul de mari: pământul trebue supt, neapărat.

In câteva zile se ridică stupul sondei. In alte două se începe forajul. Şi după trei săptămâni sonda suge, suge.

Raţionalizarea exploatării a scurtat timpul de forat o sondă dela un an si jumătate la trei săptămâni. Sistemul „rotary” împiedică erupţiile şi obţine maximum de titei. Dar distruge cu desăvârşire straturile de pământ. Asta fiindcă forarea se face prin torente de apă cari infiltrându-se printre falii provoacă slăbirea subterană a regiunii. Noul sistem de sonde a deslăntuit şi alte dureri la Moreni şi în toată Valea Prahovei. Reducând mâna de lucru a lăsat mii de sondări fără pâine, pe drumuri. La Boldeşti — cea mai modern exploatată regiune — într'o schelă de câteva sute de sonde, nu sunt mai mult de 60 de sondări. Pe acolo sondele sunt curate şi nu poartă stupul deasupra. In fată au şi răzoare chenăruite cu pietriş.

După ce sonda a băut toată cafeaua de sub ea si a trimis-o în cisterne rafinăriilor, începe să scoată afară apă şi mâl. Un fel de lături întunecate. E semnul cel mai cert că sonda nu mai are ce face în locul ăla. Şi, într’adevăr, se mută. Mai aproape sau cu totul în altă parte, după ocazie. Azi se mută o sondă, mâine se mai mută una, poimâine două. Incet, încet pleacă toată schela.

Pe unde a trecut o schelă rămâne ca în palmă. Primele flori cari răsar sunt romănitele. După ani întregi. Pe urmă, pasc caprele. Schela a ajuns atunci în zare...

Dupa schela, sondarii

Sondarul trebue să se ţină după schelă. Dacă schela se aruncă într’o prăpastie (n’aveţi teamă) sondarul moare în braţele ei. Fericirea pe care o visează el, depinde numai şi numai de ce face şi unde se duce schela. Faptul ăsta a iscat o problemă care nu se va soluţiona niciodată. Este vorba de distanţele pe cari le parcurg sondarii din satele lor până unde muncesc, în schelă. Satele rămân pe loc. Schela, înadins, fuge de sat. Aşa că dela sat la schelă sunt tot mai mulţi chilometri. Şi sondarul e legat deopotrivă şi de sat.

Altfel, n’are unde să doarmă. Mai ales iarna. O, ce ierni mari şi albe sunt la Moreni. Nu poţi dormi de loc pe câmp, lângă sondă. Ingheţi. Chiar dacă nu te culci lângă sondă, tot îngheţi. Poţi să faci orice. Bunăoară, acum două ierni şapte sondari au murit pe drum, mergând. Veneau la schelă. Zăpada la piept le lua răsuflarea care cădea sticlă dintre dinţi. Li s’a îngreunat întâi un picior. Oamenii n’au băgat de seamă că nu mai simt un picior. Până li s’a îngreunat şi piciorul al doilea. Abia atunci s’au oprit. N’au mai putut. S’au aciuat după un mal, în troene. Pe vine, la adăpost, au vorbit intre ei ca nişte sondari. De schelă, de copii şi de Crăciunul care venea, venea. Aveau să-şi ia chezina poimâine. Cu patru sute de lei în palmă poţi cumpăra două pâini odată, o jumătate de chilogram de vacă, altă jumătate de porc, paltonaşe cu miel şi ghete pentru copii. N’aveau să uite lemnele. De Crăciun cel mai frumos lucru e să stai seara lângă nevastă, pe întuneric, cu vatra plină de jerăgai. Să fie cald. Atât de cald încât să nu mai poţi. Să te tragi înapoi şi tot să te ajungă dogoreala. Să dormi...

A doua zi sondarii cari se grăbeau să-i schimbe i-au găsit pitiţi pe toţi şapte. Erau tari şi frumoşi. Ca nişte colaci.

De multe ori sondarilor le ies haite de lupi in potecă. Lupii ca şi gerul.

Cu riscul oricăror primejdii, sondarul pleacă zilnic dintre ai lui. In schelă munca nu se opreşte nici când plouă, nici când viscoleşte. Maşinile lumii cer ţiţei, cu toate că se întâmplă să mai moară şi câte un sondar. Lumea merge înainte. Merge pe maşini. Trebuie ţiţei. Nu opriţi, schela pe loc pentru nişte sondari. Lăsaţi-o, să caute ţiţei pretutindeni. Sondarii vor merge şi mai supuşi din sat la schelă şi  înapoi. Vă e milă de ei? Faceţi-le, d-voastră, case pe roate...

Vată, că vine Buttler!

Dacă sondarul moare când vrea şi când nu vrea lângă sondă sau în drum spre schelă, nu se poate cu aceeaşi uşurinţă şi îmbolnăvi. Nu. Ar însemna că i se permite prea mult.

Ca să fi oficial bolnav, să zicem de plămâni, îţi trebuesc stăruinţe personale şi foarte multă protecţie. Altcum nu reuşeşti decât să zaci pe picioare. Tuşeşti într’un pumn şi-ţi sprijini coşul pieptului cu celălalt pumn. Ai, mai cu seamă, călduri. Iţi ard obrajii. Mai abitir ca ţevile cari duc aburi la pompagii. Chirovnicul n’are nici o informaţie in legătură cu bolile de plămâni. Se vede asta după pieptul lui ca hârdăul. Nici nu tuşeşte măcar. Te observă tocmai când îţi pui palma la frunte şi stai cu ochii închişi.

— Mişcă, mă.

— Ard, dom’le Vasile...

— Mişcă de lângă ţeavă, că de aia arzi.

Şi chirovnicul nu te slăbeşte până nu faci treabă. Numai aşa pleacă. Când pleacă se uită la tine peste umăr:

— Hei, al dracului.

Rar, sondarul izbuteşte să convingă pe ăi de sus că e cu adevărat bolnav. Asta contituie mai mult un semn rău pentru sondar. Cel mult la o lună, moare. Intre timp, pentru plămânii lui postul de prim ajutor îl îndoapă cu buline pentru nervi şi îl sfătueşte să-şi pună oţet rece în creştetul capului. Ca să i se facă o frecţie, scheletul sondarului trebuie transportat din localitate. In Moreni, afară de odăiţa postului de prim ajutor, mai sunt şi anumite perspective cari complectează destul de mulţumitor asistenţa medicală. Opera asta, veşnic preocupată cu sănătatea sondărilor îşi continuă (de obicei) activitatea la 15 şi zântîiul fiecărei luni când schelele fac plăţile. Sondarul care se gândeşte la sănătate are marea datorie să dea cât de mult din puţinul lui. Dă sau nu dă, reţinerile se fac, totuşi, autoritar. Sunt unii cari nu pricep utilitatea reţinerilor şi de aia.

Până în 1928 Casa asigurărilor a economisit cu ţârâita dela sondarii din Moreni peste 61 de milioane. Dela sondarii cu leafă de 900 de lei pe lună cari nădăjduiau prosteşte că vor avea un spital al lor.

Casa asigurărilor din Moreni cât a fost pendinte de Prahova, a promis spitalul pe cuvântul ei de onoare. Actualmente pentru că s’a făcut o altă repartiţie, Casa Asigurarilor a trecut la Dâmboviţa şi în consecinţă şi-a retras cuvântul.

Spitalul din Moreni a rămas, astfel, o fantezie în timp ce sondarii răniţi in accidente de muncă sau degeraţi, mor în căruţă până la doctor.

Postul de prim ajutor nu poate face faţă nici unei sgârieturi. Cu privire la sărăcia lui, sondarii povestesc cu haz amar o întâmplare recentă. In dimineaţa când Buttler care vizita valea Prahovei a descins în Moreni, îngrijitorul postului (şi doctor totodată) a intrat subit în panică. N’avea vată. A cerut la o casă, a cerut la altă casă. Nimic. Lipsea vata şi pace. N’avea nimeni, îngrozit, omul a luat-o la fugă în halat strigând cu mâinile în sus:

— Vată, că vine Buttler!

Undeva, însfârşit, un funcţionar i-a întins un şomoiog de vată.

— Da, chinină ai?

Ingrijitorul a clipit hoţ din ochi, fericit:

— Am făcut eu, din cretă...

Geamul birtului economic

Dumineca seara.

Strada principală din Moreni e şi strada cu cele mai multe prăvălii. La flacăra de gaz care-şi mişcă pamponul, obloanele şi policioarele pentru stambă se joacă între ele, ciudat. Sar dintr’o parte in alta şi revin. Odată obloanele, odată policioarele. Aşa cum suflă vântul în flacăra de gaz.

In fund, unde pâlpâitul luminei ajunge şters, geamul unui birt economic cântă dintr’un acordeon şi din gură.

E un geam obişnuit. De n’ar fi bătut în cercevelele unui birt economic n’ar putea avea nici atâtica din prestanţa unei liste de mâncare. Sau e îmbietor unde e Duminică. Pot spune mai precis sondarii răzimaţi cu ochii în portocaliul lui ud. Uite-i, ascultă acordeonul şi-şi plimbă capul să vadă ce-i înlăuntru.

Au eşit dela schimb şi s ’au oprit. Prea cânta.

Abia se vede. Lângă geam două femei cu şeful de post. Una din ele râde cu toată gura de astupă acordeonul. Atât că are dinţi frumoşi. Cealaltă tace şi se uită parşiv la şef. II iubeşte. Şeful işi trage chipiul pe ceafă până-i cade freza pe tâmple. Se uită la amândouă femeile, galeş. Le îndeamnă cu deştiul şi-şi mută chipiul pe frunte, înapoi.

La masa a doua, domnul Vasile. E singur. Scoate fişca dela carâmb, şi o pune pe masă. Scoate şi carneţelul în care scrie sondarii, la schelă. In faţa lui o litră fără sifon.

Restul birtului e plin de fum şi de lume. Intr’un colţ cântă şi acordeonul, nevăzut. Când tace acordeonul, începe o gură de om răcit.

Pe lângă sondari trec în plimbare un domn cu mustăţi răsucite frumos şi un căţeluş. Domnul ţine căţeluşul priponit de şnur şi-l ceartă că latră spre birtul economic.

— Dug.

Şi pentru că Dug nu tace cu nici un preţ, domnul îl ia în braţe şi caută să-l sperie.

— Altă dată am să te las închis în salonaş. N’am să -ţi mai dau nici lăptic. Aşa.

Sondării mai stau puţin şi pleacă. Vin alţii, şi pleacă şi ăia.

Departe, munca forforteşte în schelă şi poate că Dug mai continuă să latre la umbre...

C. L. Vâlceanu‘‘

In lumea sondelor - 2

''Dimineata, 9 Decembrie 1934

In lumea sondelor

O noapte printre lucratorii sondei

Pe culmea dealurilor Morenilor, spre orizontul înroşit încă de ultimile raze ale soarelui, care a apus de mult — pe cerul însângerat, poate numai de reflexul straniu al focurilor de gaze, se profilează siluetele svelte ale sondelor, purtând lumini scânteietoare.

Ai zice nişte pagode, cari domină întreg ţinutul.

De altfel, ca într’un peisagiu japonez, schelăriile se scoboară în vale, in terase etajate. La un moment dat, totul se pierde in întunericul prăpastiei. Munca şi viata de acolo este trădacă de feeria de becuri electrice, galbene si rosi.

 Abea jos de tot în primul plan, răsare dintr’odată în faţa privitorului umbra enormă, tăcută şi neagră, a vre-unei sonde care a murit, sau care se odihneşte numai. Nu departe de aci se aude pufăitul unul compresor de gaze, care se strădueşte să învingă stratul lenevos de păcură, din adâncuri.

In regiunea petroliferă, lucrul nu încetează nici o clipă nici ziua nici noaptea. Sondelor puţin le pasă despre împărţirea noastră de timp. Pentru dânsele nu există zi de lucru sau zl de sărbătoare, induioşătoarea noapte de crăciun sau vesela Duminică a Paştilor. Toate orele, toate clipele sunt la fel de solemne sau de indiferente.

Simţeam că lângă mine se agită un furnicar de oameni, intr’o febrilă activitate, şi nu puteam să aţipesc.

Prin fereastra camerei, unde eram găzduit, pătrundea, cu pâlpâiri nervoase, lumina aruncată de unul din acele stindarde de foc, cari se văd la tot pasul în vârful „tuburilor de eşapare“ din regiunea sondelor.

In definitiv, ce fac toţi acei oameni, in timpul nopţii pe când noi dormim? — m’am întrebat şi am plecat să văd.

„LĂCĂRITUL“

Industria petrolului a introdus, in limba românească, o mulţime de cu­vinte noi, pe cari le intrebuinţează toţi lucrătorii şi inginerii.

GASLIFT, AIRLIFT…

Iată doi termeni americani, încetăţeniţi, şi la noi.

Prin gaslift se înţelege o erupţie naturală a sondei. Prin airlift, denumim o presiune artificială de gaze. Cum am eşit pe uşă, am dat de sondele din apropiere al căror motor, gâfâind şi gemând nu mă lăsase să stau in casă.

Erau in „lăcărit“.

La lumina unul bec electric un lucrător supraveghea cu mare atenţie, un mosor mare, pe care se înfăşura o sârmă împletită, cât degetul cel, mare de groasă. Mosorul era pus in mişcare rotativă printr’un motor.

La căpătâiul sârmei din spre sondă, era atarnat un tub de metal, lung ca de vre-o zece metri, având un fel de supapă de închidere jos.

Acest tub este aşa numita „lingură de lăcărit‘‘

Se dă drumul „lingurei“ în profunzimile puţului de păcură, unde e încărcată automat cu vre-o 250 kg. de păcură. Apoi e trasă în sus cu ajutorul mosorului, — a „tobei“ cum spun lucrătorii — care se învârteşte mereu.

Dacă lucrătorul nu este atent o clipă, şi nu apasă pe „heblu“ la timp, pentru a frâna şi da drumul conţinutului într’un batal dealături, atunci lingura, trasă cu violenţă, sare în sus şi dărâmă schela. Sârma groasă se răsuceşte şi cade toată asupra gheretei, unde se află lucrătorul, putând să-l omoare sau să provoace un incendiu.

De obiceiu sunt doi lucrători, unul la motor şi cellalt la aparatul de lăcărit propriu zis, adecă la „friction“.

Tot cam aşa este şi la pompe, unde, în afară de gâfâiala motorului se mai aude şi scârţâitul „balanţului“, care se apleacă în jos şi se ridică în sus, ca un gât enorm de cocostârc, pentru a pompa păcura din sânul pământului.


Un vagon de ţiţeiu nu merită atenţie!

Pentru a lămuri mai bine pe cititorii noştri, cari ar dori să fie iniţiaţi puţin în tehnica extracţiei petrolului, vom spune, că sunt sonde in erupţie liberă şi altele in erupţie captată.

Mai sunt sonde, la cari presiunea gazelor a fost mică din capul locului, sau s’a epuizat. Atunci se comprimă, în mod artificial gaze spre a activa erupţia. Comprimarea se face uneori cu ajutorul unor instalaţii grandioase, adevărate fabrici, aşezate anume prin dealuri şi păduri, adică acolo unde sunt sondele.

Altă dată ţiţeiul se extrage prin pompe canadiene, instalate la o adâncime de vre-o mie de metri sau şi mai mult. La suprafaţă nu se vede decât tija subţire, in continuă mişcare, ce trece prin „tubing“ până la pompa din profunzime.

„Lăcăritul“— adecă procedeul de a se scoate cu lingura — se întrebuinţează atunci când adâncimea nu e prea mare, şi anume la sondele vechi, puţin productive, şi când nivelul nu e suficient pentru a permite pompatul.

Procedeul acesta il utilizează mai mult particularii sau societăţile mici, societăţile mari părăsesc ca nerentabilă, o sondă care n’ar produce decât un vagon de ţiţeiu pe zi...


CÂT PRODUCE O SONDA?

Ca o pildă citez sonda No. 159 a „Creditului Minier“, care dădea, prin erupţie, 80 vagoane pe zi!

A trebuit să fie mutată gara! Trenul oprea la doi kilometri depărtare, căci ar fi fost pericol de incendiu dela scânteele locomotivei.

Sonda aceasta nimerise, la 917 metri adâncime, in stratul bogat numit Draeder. E o denumire cunoscută numai la Moreni, dela numele primului inginer care a dat de acest strat.

Răsbită în 1928, a dat până acum 5400 vagoane! Azi, glorioasa sondă nu mai produce decât jumătate de vagon pe zi cu pompă canadiană şi a trecut in rândul sondelor cari urmează să fie părăsite... după cum mi se spune.


Din zece lucrători pot fi concediaţi nouă

Totuşi, urcând, pe un deal râpos, o scară de lemn, cu vre-o opt sute de trepte, spre Schela Ţuicani, am dat acolo la diferite sonde, de un fel de dispozitiv, foarte simplu şi ingenios: un genunchi de fier întins pe pământ sau pus intr’o altă poziţie potrivită, astfel ca să se poată agăţa de dânsul 8—10 sârme sau bare.

Un singur om, cu un singur motor, poate deservi, in acelaş moment, 8—10 pompe canadiene cari lucrează în profunzime. Iată deci, că începe să devie lăcăritul convenabil şi pentru marile societăţi, deoarece din 10 lucrători, pot fi concediaţi 9!!

—Am 80 de lei pe zi. Sunt de 24 ani la sonde. Dar mi-e frică să nu mă dea şi pe mine afară...” — îmi spunea cu amărăciune bătrânul lucrător, care deservea cele 10 pompe canadiene din dealul Ţuicanilor.

PUŢURILE CU CADAVRE

Acum patruzeci de ani lucrătorii muriau asfixiaţi prin puţuri. Se promitea un premiu echipei care va ajunge mai repede la un strat de păcură. Şi atunci săpătorii căutau să se întreacă nebuneşte.

Cu o găleată i se dădea drumul unui lucrător în puţ şi acesta trebuea să scuture funia, spre semn că mai trăeşte. Dacă funia nu se mai mişca, trăgeai repede găleata în sus. Dar de multe ori găleata era goală. Sondorul căzuse în puţ. Mai intra câte unul să-l scoată şi nu se mai întorcea nici el.

Lucrul acesta producea o mare supărare celor din capul societăţilor.

Toată lumea se agita şi se ţineau consilii: ce este de făcut ?

S’ar fi putut ca — din pricina numeroaselor cadavre — să se astupe puţul...

Mortalitatea printre lucrătorii putea să atragă şi diferite procese plicticoase.

Atunci, pentru a scăpa de orice responsabilitate, s’a redactat un fel de contract tip de angajare, care suna cam aşa;

„Subsemnatul, Nae Stan, din comuna cutare, declar că de bună voe şi nesilit de nimeni, m’am scoborât în puţ. Dacă mor cumva, sunt singur răspunzător nefiind nimeni vinovat de cele întâmplate”.

ALTE ACCIDENTE

Astăzi lucrătorii nu se mai coboară în puţuri. Sistemul de exploatare s’a modificat. In schimb mor asfixiaţi, când sunt puşi să intre în rezervorii spre a le curăţa, când face explozie vre-o conductă de aburi sau de petrol sub presiune, când se prăbuşeşte peste dânşii o lingură de „lăcărit” sau întreaga turlă, când isbucneşte vre-un incendiu la sonde, când cad jos de la mari înălţimi... Nu mai vorbim de alte accidente mai mici, când cade vre-o grindă sau o uneltă grea peste vre-un lucrător şi-l schilodeşte pe toată viaţa...

Bineînţeles, în toate aceste triste împrejurări „vina este totdeauna a lucrătorului” schilodit sau ucis... Nu mai insistăm nici asupra boalelor, pe cari le capătă sondorii, stând opt ore in şir, la posturile lor pline de răspundere pe vijelii şi ploi torenţiale, însoţite de trăsnete; nu mai vorbim despre nopţile geroase de iarnă, cu viscole, când stau izolaţi de toată lumea, prin păduri, dealuri ‘şi văi fără adăpost, în barăcile de scânduri ale sondelor, prin cari suflă crivăţul.

 O noapte de iarnă, a unul sondor la post, ar putea forma subiectul unei descrieri dramatice.

Nici societăţile petrolifere nici ministerul ocrotirilor sociale nu cred că au vre-o obligaţie serioasă faţă de aceşti modeşti eroi ai muncii: cei răniţi, cei bolnavi, nu găsesc, de cele mai multe ori, loc nici în spital, nici în vre-o infirmerie şi mor cu zile.

In regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniţei sunt 15—20 de mii de lucrători cu o asistenţă medicală aproape nulă, deşi „Casa asigurărilor Sociale” îşi încasează cu regularitate toate cotizaţile

Sonda Nr. 160

Am stat toată noaptea de vorbă cu lucrătorii. Şi-mi pare rău că trebue să redau povestirile lor numai astfel rezumate şi concentrate, cum am făcut mai sus.

Spre dimineaţă, am ajuns pe culmea dealului Ţuicanilor, unde este vestita sondă No. 160, care cu incendiul ei grandios, a emoţionat întreaga lume.

Azi e o groapă enormă, cu peretii roşii — prefăcuţi intr’un strat de cărămidă din pricina căldurii de 1800 grade, care a fost aci timp de doi ani. Toată schelăria sondelor din jur, vre-o 12 la număr, a ars şi ea. De altfel s’ar putea spune că aci e cimitirul sondelor, căci toată regiunea e caşi pustie.

Doar în fundul enormului „crater” al sondei No. 160, se vede o băltoacă neagră; sunt scursorile de pe la schelele vecine. In valea Pâscovului se află tunelul No. 3, unde a fost cel mai cumplit dezastru, la 250 metri de coloana sondei.

Iar în râpa Văei Frasinului, unde m’am scoborât se mai vede şi azi instalaţia tunelului No. 1, legat de coloana sondei No. 160.

Aci au murit unsprezece eroi ai muncii!

Mi s’a spus că „Societatea Româno-americană“ ar fi plătit sume mari pentru casele dărîmate la Ţuicani de pe urma exploziilor ce se provocau, cu dinamită, pentru a se încerca stingerea incendiului. Văduvele şi copiii lucrătorilor ucişi la tunelul No. 1 şi No. 3 mai urcă şi azi scările Tribunalului Secţia IV-a din Ploeşti! Sunt nişte femei nenorocite şi sdrenteroase. Cine să le asiste? De trei ani se tărăgănează procesele şi încă „n’a fost îndeplinită procedura“.

UN INTERVIEW IN PĂDURE

Am aflat că unele din aceste văduve, ca să aibă cu ce-şi ţine copiii, se duc In fiecare zi intr’o pădure a statului din apropierea Morenilor — o apropiere de vre-o 15 kilometri! —unde au fost angajate să puie ghindă...

In zorii zilei, am luat cel dintâi automobil, ce mi-a eşit în cale, si m’am dus să le caut.

ALEX. F. MIHAIL''

In lumea sondelor - 1

''Dimineata, Sâmbătă 8 Decembrie 1934

Titei, titei…

Moreni. Intre Ploeşti şi Câmpina, cel mai bogat centru petrolier. Altădată era şi mai bogat. Atunci exploatarea se făcea mult mai blând. Lăcăritul ţinea ani, până să se dea de ţiţei. Şi când se da, ţiţeiul ori zbucnea de mânjia pe sondări pe ochi şi împrejurimile, ori izvora ca o cureluşe neagră, liniştit. Şi intr'un caz şi în altul, era rău. Până s’au scornit mijloacele sălbatice de azi. Intre ce era de mult şi ce este, un lucru a rămas neschimbat. Şi ăla e sondarul. Să nu vă lăudaţi că aţi cunoscut aşa ceva. Nu. Un sondar este o vită de om cu care nu poţi sta de vorbă. Nu are timp. Intră la lucru cu schimbul şi iese iar cu schimbul. Niciodată mai înainte. Aşa e regulamentul. Sondării, oricât de proşti ar fi ei, ştiu ca pe apă regulamentul care le dă pâine. Şi-l ţin. Şi apoi, sondarul e atâ t de murdar de ţiţei incât nu te poţi nici măcar apropia de el. N’ai cum să-i vorbeşti. Picură ţiţeiul de pe el, ca streşinele. Ţiţei pe obraji. Ţiţei in ureche. Ţiţei sub bocanci. Ţiţei de sus până jos. Până şi în gură. Cu un om de ţiţei nu se poate vorbi. Dacă ai face orice, nu poţi. Mai mult, când eşti domn. Când vrea să se plângă — de pildă — că o să moară cu leafa lui, sondarul împroşcâ cu ţiţei aşa de tare, că domnul care (de bună seamă) vine dela rafinăriile din Ploeşti se fereşte şi nu-l aude de loc. Ţiţeiul îl izolează intr’un anonimat din care trăesc, de fapt, tocmai ăi cari nu se pot apropia de slinul de pe el. Intr’o schelă numai sondării sunt aşa. Poate unde cei mai autentici muncitori dela sonde sunt ei. Sondării găuresc pământul. Sondării păzesc lingurile şi se caţără pe scări până in podul sondei. O lună, două şi chiar un an. Cât timp ciocul sondei are ce suge. In fiecare zi, când le cade schimbul. Pompagiii, focarli şi cei dela blovere au meserii de venetici: pot fi întrebuinţaţi şi în celelalte industrii. Ăştia, cu toate că muncesc altfel decât sondării, sunt cam tot atâ t de ocupaţi şi aproape tot aşa de murdari de ţiţei. Chiar dacă au la îndemână stupă de şters. Atât că nu sunt ca sondării, ai schelelor. Oricum, sondarii nu fac nici o diferenţă între ei şi alţi muncitori. Toţi sunt muncitori. E drept, ţiţeiul intâi il scot sondării. Dar fără ceilalţi, tot degeaba. Ţiţeiul trebuie servit, fără excepţie, de intreaga lume a muncitorilor cari luptă intr’o schelă. De aia, sondării, pompagiii şi oamenii deia blovere sunt solidari pe faţă. Cum e o cireadă  încolţită de lup. Aici lupul e chirovnicul. Adică al doilea şef de schelă, după inginer. Un supraveghetor ridicat dintre sondări. Ăsta umblă mai fercheş ca inginerul şi-i place să înjure de Paşti. Nu-i lipseşte din mână carneţelul cu creion in lanţ. La carâmbul cizmei poartă, ca administratorii de moşie, o fişcă tăiată scurt. Când îl văd, muncitorii se strâng ca la pândă.

— Caiafa…

Sonda 252*

Pe lângă nimic nu se umblă mai cu grijă, ca pe lângă o sondă. De când începe şi până când nu mai are ţiţei.

Sondarii muncesc din răsputeri, pentru ca sonda societăţii Ia care sunt băgaţi să dea afară cât mai mult. In scopul ăsta, în schelă nu stă nimeni o clipă. Nici noaptea. Când cântă cocoşii în Moreni (şi somnul e mai dulce) sondarii îşi văd de treabă sub lumina becurilor. La toate sondele se face acelaş lucru. In prima zi, montajul scheletului. Acum câţiva ani, scheletul se construia din lemn. In ultimul timp, societăţile s’au înţeles între ele şi, ca o măsură contra focului, fac scheletele de fier. După ce stupul de metal a fost montat până sus, începe forajul. Sau, mai bine, găurirea pământului cu o sapă. Şi paralel cu adâncirea se aşează tuburile, unul peste altul. Să aibă pe unde ieşi titeiul.

Ca să se ajungă la ţiţei, sondarii pierd zile şi nopţi in schelă. Şi cu asta, viaţa. Altfel, o schelă n’ar mai fi ce e. De departe, pare o pădurice de copaci foarte răcoroşi cu o sevă destul de bună. Lângă ea — printre sonde schela este exploatarea plină de jertfe. Căci sondarii nu contează pentru prosperitatea unei schele.

La Moreni, ca oriunde pe Valea Prahovei, prosperitatea se obţine necondiţionat. Moartea unui sondar este, cu siguranţă, o supărare pentru liniştea schelei. Nu un pericol însă, pentru idealurile ei. De altminteri, sondarii mor foarte des si de tot. Ca să moară, sondarul trebuie să albă un motiv. Să cadă de sus. (Sondarii nu mor de altă moarte. Intoxicaţi cu nisetru sau de varice). Şi sonda are, uneori, peste 40 de metri. O inălţime care te omoară sigur. Sonda 252 avea mai puţin şi tot l’a omorât pe Gheorghe. Era tată de copii, dar se suia mereu, să mute odgonul lingurii. Intr’o dimineaţă. s’a suit tot el la odgon, că sărise din scripet. L-a mutat şi s’a pus să fluere acolo, in podul sondei. Fluera un cântec de târgoveţ, la întâmplare. Par’că nu-l ştia bine. Dar cântecul era foarte trist. S’a oprit să-l asculte până şi chirovnicul care se uita in sus iar c’o mână îşi scotea fişca dela carâmb. Gheorghe nu-l vedea. Cuprinsese cu ochii sondele, valea. Jos, la piciorul sondei, viurfelul se balansa ca un cocostârc care da la peşte. Era exact sub el. Privit în cap, aducea şi cu o brezaie.

Sonda 252 AR Moreni Sud

Şi Gheorghe s’a rezimat de parapetul putred al podului, să vadă viurfelul. Atât. Dedesubt, chirovnicul a strâns fălcile şi a închis ochii.

— Săriţi, mă.

Sondării cari au văzut prăbuşirea, au dat fuga — mai ales că strigase chirovnicul. Au ajuns, toţi, târziu. N’au mai putut prinde pe Gheorghe în braţe. Infipt într'o rangă, Gheorghe se mişca pe cocoaşa viurfelului. Aşa şi aşa. Nu mai fluera. Era un cântec de târgoveţ. De ce să mai fluere? Tot nu-l ştia bine.

—Puneţi-l la oparte. Mă duc la raport. Şi chirovnicul şi-a înfipt fişca la caramb si a plecat caznindu-se sa-si aminteasca ce fluerase ala mortu. Cu tot, cu tot, la sonda 252 au căzut patru. Pe cei trei am uitat cum li chema. Sondării din schelâ întreabă regulat dacă n’o să mai cadă vreunul.

Viurfelul are mişcarea lui de cocostârc, cu sondarul căzut in carca. Pe urmă, înmormântarea.

Rudele care-l duc, îi bocesc prosteşte în obraz.

Sondarule, opreşte caru

Să-ţi iei pacu şi amnaru.

C. L. Vâlceanu''

*Sonda 252 AR Moreni Sud a fost sapata de catre societatea ''Astra Romana'' in anul 1927 si atins o adancime de 712 metri

Locatie sonda 252 AR Moreni Sud 
Latitudine si longitudine : 44.97772854,25.64466813