Flacara Moinestiului, 1964
Mărturii
despre „păcura“ moineşteană
Nu se ştie
cu certitudine cum au descoperit locuitorii de pe meleagurile Moineştiului
existenţa ţiţeiului şi nici perioada în care a avut loc acest eveniment.
Sînt mai
multe ipoteze în această privinţă.
Poate, un
gospodar, în timp ce-şi săpa fîntîna, necesară pentru aprovizionarea cu apă de
băut, a dat peste unul dintre numeroasele „rîuri“ subterane de ţiţei.
Mai
adevărată pare însă o altă explicaţie. Unele straturi de ţiţei situate mai Ia
suprataţa scoarţei pămînteşti, datorită presiunii, au rupt stratul subţire,
izolator, care le separa de atmosferă, ţîşnind ca nişte adevărate fîntîni
arteziene.
O mărturie,
de o deosebită valoare, despre „păcura“ moineşteană şi întrebuinţările ei, ne-a
rămas de la domnitorul patriot Dimitrie Cantemir, savant multilateral —
deopotrivă istoric, geograf, muzician şi filozof.
In lucrarea
sa „Descrierea Moldovei“, redactată în 1716 la cererea Academiei din Berlin, al
cărei membru era din anul 1714, Dimitrie Cantemir consemnează printre altele la
sfirşitul capitolului V (intitulat „Despre munţii şi mineralele Moldovei“) :
„In Tazlăul
Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţîşneşte dintr-un izvor
păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la
unsul osiilor de la căruţe; ei zic, că este mult mai bună pentru nevoile casei
decît răşina, pe care o scot din copaci, dar numai dacă este deosebită de apă“.
Iată deci
ce scria Dimitrie Cantemir acum 248 de ani despre păcura moineşteană şi
întrebuinţările pe care i le dădeau localnicii pe atunci. Reiese clar din fragmentul
citat aprecierea de care se bucura această importantă bogăţie a subsolului din
partea contemporanilor Iui Dimitrie Cantemir.
Faptul că
Dimitrie Cantemir se referă doar la un izvor de păcură se explică prin
existenţa unei erupţii de ţiţei şi gaze de proporţii, în comparaţie cu alte
„izvoare“ de lichid negru-cafeniu, fie că domnitorul (în momentul redactării aflîndu-se
deja de mai mulţi ani în străinătate, în urma înfringerii de la Stănileşti din
anul 1711) numai de acesta işi amintea, sau l-a, considerat mai important.
Despre fîntînile
de „păcură“ de la Lucăceşti, un călător străin, în trecere prin Moldova, Marco
Bandini, face ample referiri într-una din lucrările sale. (Istoria Romîniei, vol.
III, pag. 49, Ed. Acad. R.P.R. 1964).
Mai tirziu,
pe Ia începutul secolului XIX, un medic, din oraşul Sibiu, Andreas Wolf, scrie
o carte care cuprinde date preţioase referitoare la ţiţeiul din Moldova, pe
unde făcuse o călătorie. Acest medic arăta printre altele că moldovenii
foloseau „pekura“, în afara ungerii hamurilor, căruţelor, pentru a deveni cît
mai rezistente, şi ca leac împotriva înţepăturilor de insecte. („Din istoria
petrolului romînesc“, de Gh. Ravaş, pag. 10, E.S.P.L.P. 1955).
La început,
cînd nevoile de ţiţei erau încă destul de restrînse, locuitorii de pe Valea
Tazlăului se mulţumeau, ca şi strămoşii lor din epocile mai îndepărtate, să strîngă
cu găleţile, în cantităţile de care aveau nevoie, ţiţeiul care se aduna la
suprafaţa băltoacelor , în gropi sau locuri mai joase . Erau folosite gropi şi
pe marginea albiei rîurilor pentru colectarea ţiţeiului purtat de apele din
aceasta zonă.
Treptat, cînd
s-a făcut simţită necesitatea unor cantităţi sporite de ţiţei, localnicii au
început să construiască aşa-zisele băi — gropi de cîţiva metri lungime şi zeci
de metri adîncime, cu pereţii întăriţi cu scânduri.
Aceste
gropi nu au reuşit să satisfacă însă cererile tot mai mari de ţiţei şi atunci
s-a trecut la săparea de puţuri, pentru căutarea petrolului la adîncimi tot mai
mari.
Adîncimea
obişnuită a acestor puţuri era de cca. 50 m. Au fost şi puţuri, cum este cazul
celui de la Lucăceşti — „Aneloaia“ — de 250 de metri, o adevărată performanţă,
depăşită doar de încă două puţuri din Ţara Romînească, executate cam în aceeaşi
perioadă.
După
terminarea săpării puţului, a cărui pereţi erau întăriţi cu îngrădituri de
nuiele, ţiţeiul era scos cu ajutorul unor găleţi mari (hîrdaie) de capacităţi
diferite, legate cu frînghii groase de tei sau cînepă, iar mai târziu cu
cabluri de metal. Pentru a uşura scoaterea importantului lichid, atît de căutat
pe piaţă, se foloseau scripeţi, crivacuri acţionate cu mîna sau hecne cu
tracţiune animală. (Hecna era un mosor mare, confecţionat din lemn, montat la
gura puţului în poziţie verticală. Acest mosor se învîrtea, acţionat de un cai,
strîngînd in jurul mosorului frînghia sau cablul de care era legată găleata,
vasul cu ţiţei, ce trebuia ridicat).
Săpatul la mari
adîncimi era foarte periculos. Pereţii se surpau deseori peste îndrăzneţul care
săpa in fundul puţului căutînd titeiul. Foarte dese erau cazurile de asfixiere cu gazele care emanau din pămint.
Asfixierile nu au încetat nici la mijlocul secolului XIX cînd sînt introduse Ia
puţurile moldovene, în urma celor din Ţara Romînească, foale mari pentru
aerisire, asemănătoare celor din fierării.
Cu toate aceste
greutăţi, cantităţile de ţiţei scoase din puţurile de pe meleagurile moineştene
sînt în continuă creştere. In 1832 puţurile din regiunea noastră produceau
2.841,26 hl. de ţiţei, iar în 1848 — 14.761,97 hl. adică de 5 ori mai mult. Datorită
creşterii cantităţilor de ţiţei extrase, între anii 1840—1844, Moldova exporta
în Austria şi Rusia 1.100—1.800 hl. anual. (Istoria Romîniei, vol. III pag. 968, Ed. Acad.
R.P.R. 1964).
Ca şi în
celelalte regiuni petroliere ale ţării, la Moineşti extragerea ţiţeiului
stimulează setea de îmbogăţire a unor demnitari cu funcţii în stat sau boieri.
Aşa, spre exemplu, în ţinutul Moineştiului, cei care extrăgeau „păcură“ erau
siliţi să dea hatmanului A. G. Mavrocordat o vadră de 15 ocale de ţiţei la fiecare
5 vedre scoase din puţuri sau, in bani, 15 parale de fiecare vadră extrasă.
(„Din Istoria petrolului rominesc“ de Gh. Ravaş, pag. 20, E.S.P.L.P. 1955).
Dacă la
începutul secolului XIX existau doar gropi şi dughene speciale pentru vînzarea
„păcurii“, la mijlocul aceluiaşi secol cei din tîrgul Moinestiului şi
împrejurimi alcătuiau adevărate caravane de căruţe cu butoaie, pline cu ţiţei, îndreptîndu-se
în toate direcţiile pentru a o vinde şi a lua în schimb alte lucruri
trebuitoare vieţii.
Intre anii
1861— 1866 s-au extras anual in medie, numai de prin meleagurile moineştene
77.925 de vedre, pină în 1863 de altfel Bacăul situîndu-se pe primul loc în
privinţa extracţiei ţiţeiului în Principatele Romîne.
Printre
distileriile rudimentare existente în Ţările Romîne, la mijlocul secolului XIX,
pentru extragerea petrolului lampant, se numărau şi cele din apropierea Moineştiului:
a Iui B. Schăifer (înfiinţată în 1840) şi a lui M. Heimsohn (înfiinţată în
1844), ambele situate la Lucăceşti. Erau de altfel nişte mici ateliere meşteşugăreşti
mai mult, în care distilarea petrolului se făcea în cazane rudimentare,
neexistînd o diferenţa prea mare între acestea şi cazanele ţărăneşti locale
pentru prepararea ţuicii, decît doar prin marime.
După ce în
anul 1861 la Mosoarele, lîngă Tg. Ocna, s-a aplicat pentru prima dată aşa
numitul sistem canadian, cu prăjini de lemn, la Tescani se introduce sistemul
hidraulic rotativ pentru forat, în acelaşi an cind avea loc acest eveniment la
Moreni şi Păcureţi — 1906. Era o urmare firească a cerinţelor tot mai sporite
de ţiţei care se cerea, atît pe piaţa internă, cît şi în străinătate. Sistemele
vechi de extracţie nu puteau asigura această creştere a cantităţii de ţiţei.
Este
perioada cînd pătrunde într-o măsură tot mai mare capitalul străin în industria
petroliferă din patria noastră. In primul deceniu al secolului XX, cînd de altfel
toate terenurile petroliiere din Romînia se aflau in mîinile marilor monopoluri
internaţionale, aceeaşi soartă o au şi zonele bogate în
zăcăminte de tiţei din împrejurimile Moineştiului. Societatea „Romîno-Americană“
a preluat toate terenurile petrolifere ale lui G. Negroponte de la Grozeşti-Hîrja.