Flacăra, iulie-noiembrie 19.07.1958 (Anul 7, nr. 27-47)
Fara şovaire
Inelele din par şi privirea luminoasă strecurată
printre genele altădată lungi (acum arse de flacără) nu-i creionează nici pe
departe portretul. Nimeni n-ar bănui ce se ascunde îndărătul lor. Ţi se pare
că-i un tînăr obişnuit. De l-ai întîlni pe stradă sau la cinema, sau poate în
tribuna vreunui stadion, memoria i-ar acorda - indiferentă - doar clipa.
Chipul lui adevărat este altul...
Nici în albumul vieţii n-o să-i găseşti imagini
care să alunge banalul. Anii se rinduiesc simpli, cuminţi ; din toamna lui 1934
şi pînă-n toamna lui 1957, nimic nu infioară caligrafia ordonată de pe filele zilelor.
Ciţi ca el n-au aceeaşi poveste ? S-a născut într-un sat de prin părţile Ploieştilor. Părinţii lui argăţeau
la moşieri. Vara, cîmpul era verde şi soarele strălucitor. Iarna, cînd bătea
crivăţul, era frig, urît şi pustiu. Un sat oarecare, plantat pe culmea unei
măguri, cu orizontul atît de mare şi totuşi atît de mic ; aici a trăit 15 ani.
Vara la coasă, iarna la pădure, primăvara şi toamna petrecind cu ochi duşi (dar
fără visuri mai aprinse, ca la alţii de vîrsta lui) zborul spre apus şi spre
răsărit al cocorilor. In 1949 s-a înscris la şcoala medie tehnică de petrol din
Ploieşti. A absolvit-o în 1953, cu note mulţumitoare. Cîtiva ani a lucrat apoi
prin schelele Prahovei, tăcut, neobservat, accesoriu viu şi conştiincios al
sondelor înalte si subţiri, ca nişte vagi triunghiuri negre, retezate la vîrf. In
toamna lui 1957 a fost mutat la Craiova, la noile zăcăminte de gaz metan
(eveniment ce nu i-a colorat obrazul cu entuziasm, dar nici cu regrete) si
albumul vieţii lui s-a îmbogăţit cu o filă în care s-a schimbat numai decorul,
nu şi caligrafia simplă, ordonată, liniară. Aceasta e viaţa prietenului
nostru...
Totul s-a
întîmplat într-o noapte.
Atunci — şi
numai pentru citeva ore — a tîşnit prin aparenta plată adevăratul său chip,
adevărata sa fire. Viata i-a deschis o perspectivă nouă. Şi in sufletul lui a
fulgerat deodată eroul.
Avea 23 de
ani. Şi fusese numit, din lipsă de cadre, brigadier peste citeva sonde.
Fusese o zi
oarecare. După-amiază plouase. Prietenul nostru muncise din greu. Hainele atîrnau
pe el grele ca plumbul. Ii Intrase mîlul şi pe sub cămaşă, şi-n cizme, si rămăsese
pe palme, sub unghii. Cu mîini ca astea, nici nu-ţi vine să-ti ştergi fata de
sudoare... Ploaia a contenit în amurg. In cîmpia cu verdele melancolic, ca un
abur, al asfinţitului istovit şi apos, doar sondele — noile sonde — sclipeau şi
duduiau puternic, stringînd în ele toată viata din jur ; sclipitoare şi
puternice, păreau mirifice coloane de legendă, legătura cimpiei cu cerul...
Privindu-le, pe faţa prietenului nostru nu s-a clintit nici un muşchi. Le-a
privit doar o clipă, apoi s-a indreptat cu paşi greoi spre barăci. Nu se gîndea
la nimic. Avea o singură dorinţă : să se spele şi să doarmă. Să doarma adinc.
Fusese o zi
oarecare. O zi. de muncă, la fel ca multe altele.
S-a trîntit
pe pat cu un oftat de uşurare. După citeva clipe, respira egal, regulat.
★
In miez de
noapte, cîmpia fremăta monoton. Luminile sondelor pictau fulgi albi, nemişcaţi,
intre cerul tăcut şi pămîntul răscolit de vuietul înfundat al sfredelelor de
otel. Aproape, oraşul dormea... Şi deodată izbucni incendiul.
O ciupercă
de foc ţişni spre cer, pînă la 20—30 metri deasupra unei sonde de explorare,
lăţindu-şi peste cîmp, peste oameni, înspăimintătoarea corolă de pulbere roşie.
Cerul tot se aprinse ; pămîntul se umplu de vuiete tari. Alarmă ! Stratul de metan
pe care îl căutau erupsese năprasnic şi neprevăzut, de la numai 200 de metri
adîncime. Şi se aprinsese. Orbit de incendiu, înnebunit de zgomote, de dogoare,
de groază, omul de pe podul sondei imbrăţişă ca pe o fiinţă vie prăjina de
foraj — tot ce-i rămăsese pe lume — şi se lăsă să alunece pe ea cu toată
viteza. O clipă de întîrziere i-ar fi fost fatală.
Sonda rămăsese
singură...
Un balaur
din gura căruia ţîşneau sute de şerpi de foc. Şi-n jurul şerpilor de foc
alunecau, nevăzuţi, şerpi de dogoare : aerul cald de sute de grade. Cîmpia, şi
cerul, şi noaptea erau toate o rană. Apoi începură să se audă strigăte,
huruitul maşinilor de pompieri (oraşul se trezise de la prima scinteie) şi sute
de oameni se repeziră, cu găleţi, cu furtunuri, cu lopeţi, să stăvilească
alunecarea nimicitoare, spre sondele vecine, a limbilor de foc. Sonda de
explorare râmînea mai departe singură. Atunci apăru prietenul nostru. Era încă
buimac de somn. Stătu o clipă, încremenit, în faţa flăcărilor. Imprejurul lui,
oamenii treceau în goană, abia zăriţi prin noapte şi fum ; se auzeau strigăte,
huruit de maşini... In clipa următoare, se trezi.
Nimeni
nu-şi aminteşte cum s-a întîmplat,
Nimeni
nu-şi aminteşte cum a ajuns acolo.
Citeva minute
mai tirziu l-au văzut apărînd şi dispărind, cite o clipă, sub mantia
stacojiu-fluturătoare a monstrului.
Cînd îşi
îmbrăcase costumul de azbest ?
Cind îşi
pusese casca ?
Şi ce voia
?
Au înţeles
îndată. Strigătele au murit pe buze. Tânărul brigadier voia să salveze tot ce
se mai putea salva din instalaţiile sondei, Şi, pentru asta, trebuia să
demonteze sute şi sute de şuruburi, încet, răbdător, calm, printre şerpii
îngrozitori ai focului şi dogoarei. Oamenii s-au privit înmărmuriţi, pe urmă au
privit înmărmuriţi intr-acolo. Lumina incendiului releva pînă la evidentă cele
mai mici amănunte. Iată-l la o jumătate de pas de flăcări. Dar răsuflarea
şerpilor îl plesneşte peste obraz, brusc, fierbinte, brutal. Se clatină. Işi fereşte
ochii cu palma, ca un orb, şi cu mina liberă bijbîie după şuruburi. A desfăcut
unul... încă unul... Cit a trecut ? Un veac ? O clipă ? Furtunurile pompierilor
îl aţintesc cu trombe de apă, reci (spatele i-a îngheţat), dar căldura sufocantă
din faţa lui n-o poate nimeni şi nimic stăvili. A mai scos un şurub... Şi încă
unul... Flacăra creşte ; pământul bubuie са la o vînzolire a munţilor din adinc
; şi gazul a smuls o piesă metalică, zvîrlind-o în sus ca pe o pietricică ; şi
piesa cade, izbindu-i greu marginea căştii. Se clatină de citeva ori, bate
aerul cu braţele ca un înecat, dar in ultima clipă se încleştează cu mîinile de
un alt şurub.
Ceasul de
abanos al nopţii bătea rar, dureros de rar ; pe cîmpia scrumită clipele se
tîrau de plumb. Dacă mulţimii incremenite i s-a părut o veşnicie răstimpul pînă
la înflorirea zilei, ce-o fi simţit oare tinărul care l-a măsurat in căldura de
iad, in truda de iad, cu fiecare fibră a trupului arzîndu-i ca o rană vie ?
Iată-l, apărând şi dispărind iarăşi sub mantia monstrului...
Prietenul
nostru a muncit aşa douăsprezece ore
(da, nu-i greşit, douăsprezece ore !) şi, in afară de scheletul sondei, care
fusese pierdut din primele minute ale incendiului, a salvat toată instalaţia.
Adică multe sute de mii de lei.
S-a trezit
din somn a doua zi către seara şi a sărit ca ars : Dumnezeule, cit intîrziase
de la lucru ! Prietenii l-au obligat să se culce la loc.
— Spune-mi
— l-a întrebat într-un tirziu cineva — nu ti-a fost frică ?
— Ba da.
— Atunci,
de се-ai făcut-o ?
A dat din umeri. Nu ştia ? Cel mult nu ştia s-o explice. Dar lucrurile se explicau prin tot ce se intîmplase cu viaţa lui în ultimii ani — în anii aceştia aparent atît de obişnuiţi ; tot ce învăţase de la muncitori, de la comunişti, din ziare, din educaţia pe care i-o dăduse organizaţia de U.T.M. îl făcuse conştient de un lucru : că sonda aceea e a lui !
Au trecut
zilele. Prietenul nostru, brigadierul Radu A. Ion (căci aşa îl cheamă),
munceşte mai departe la sondele din vecinătatea Craiovei. Se scoală la 6 şi munceşte
tăcut, conştiincios, ca înfrăţit cu sondele înalte şi negre. Lună de lună,
brigada lui îşi depăşeşte planul cu aceleaşi 10—12 procente. Nici o imagine
care să alunge obişnuitul. Nimic nu infioară caligrafia ordonată a filelor din
album. Are-n ochi acelaşi albastru luminos şi calm, de acuarelă ; doar genele ii
sint pîrjolite puţin. Toţi o ştiu insă : chipul lui adevărat este altul ; şi
viaţa lui — viata lui adevărată, viaţa lui pasională — e alta. Ele au fulgerat
intr-o împrejurare deosebită, cind eroul nostru a trăit, în numai douăsprezece
ore, mai frumos şi mai plin decît pot trăi o sută de oameni obişnuiţi, într-o
sută de vieţi.
Flacara, 1983-02
Acest
reportaj a apărut la 19 iulie 1958, in nr. 29 (165) al revistei „Flacăra“.
Purta aceeaşi semnătură de autor pe care o veţi intilni dedesubtul acestor
rinduri. Eroul luptei cu flăcările, tinărul brigadier petrolist Radu A. Ion, li
se înfăţişase ca un ales exemplu al forţei şi abnegaţiei unei clase, al inaltei
răspunderi cu care bravul detaşament al petroliştilor înţelegea să investească
eforturi eroice — mergind, in cazul de faţă, pînă la riscul suprem — in opera
păstrării ca pe ochii din cap şi a sporirii continue a avuţiilor acestui
pămint. Detaşament care astăzi, răspunzind cu patriotica înflăcărare
îndemnurilor adresate de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu, şi-a făcut din lupta pentru independenţa energetică naţională o
cauză sfintă şi neabătută.
Satisfacţia
noastră, a cronicarilor unor astfel de fapte — de ieri sau de azi —, se
implineşte şi din substanţa însăşi a acestor pilduitoare fapte, şi din destinul
in timp al eroilor lor.
Tovarăşul
Ion A. Radu, brigadierul anului ’58 este astăzi primul secretar al Comitetului
judeţean Dolj al P.C.R.
ILIE
PURCARU