Curentul, ANUL XII, No. 4130, 1939, Vineri 11 August
Din istoria
neagră a petrolului
Cum se sapa
si cum arde o sonda
S'a aprins
zilele acestea o sondă şi oamenii au ars, ca nişte torţe, înăuntru.
Faptele au
fost descrise în cincizeci de cuvinte, atât cât se consacră de obicei unui fapt
divers. Căci în fata unor astfel de întâmplări, nu are nimeni timpul să se
întrebe, dece oamenii care au ars pe rug pentru o idee au meritat mai mult
decât ăştilati, care ard pentru o pâine. Dar, poate, în unele meserii moartea e
acceptată ca un deznodământ normal, în faţa căruia e inutilă orice tresărire.
Adevărat,
tragedia acelor oameni negri, învingători şi victime ale petrolului, nu poate
căpăta o importanţă mai mare decât tragediile de acelaş fel, întâmplări în care
natura cucerită se răzbună din când în când, muşcând. Şi totuşi, pentru cei
care asistă la acest sinistru spectacol, pentru satele dinprejur, îndoliate,
întâmplarea nu-şi poate schimba numele, niciodată. Pentru oamenii aceia
tragedia îşi păstrează semnificaţia, întreagă.
Autorul
acestui reportaj a simţit-o de aproape, a văzut vâlvătaia plesnind cerul, ca o
mie de bice roşii, furioase; a auzit în flăcări urlete de fiară încolţită; a
văzut un om aruncându-se înebunit din vârful turlei. După atâta timp, când
scrie aceste rânduri, are încă în minte înserarea aceia cumplită, plină de
vaetele fetei din Cosmina, care îşi găsise într'o râpă, fratele, cu pielea
neagră şi plesnită. In nări îi stărue, apăsător ca un gaz otrăvit, mirosul de
carne friptă. Vede ca azi, omul besmetic fugind în pielea goală spre dispensar,
urlând cu o bucurie dementă :
— „Eu am scăpat!
Am scăpat ! Pe ăilalţi
i-a luat dracul, pe toţi!" Avea să moară în aceiaş noapte, la spitalul din
Câmpina. Trăsese flăcări în piept.
Era în 1929, o frumoasă seară de vară, la Runcu...
Oamenii
negrii
Dacă
pământul însuşi nu i-ar fi ispitit, oamenii aceia, ţărani simpli, cinstiţi,
legaţi de îndeletniciri gospodăreşti, ar fi rămas până astăzi la casele lor
să-şi are pământul, să-şi scuture livada, să doboare copaci penttru iarnă.
Viaţa li s’ar fi scurs în ritmul domol al tălăngilor dela stâne. Nu s’ar fi
apucat să răscolească măruntaele negre ale dealurilor. Ar fi aşteptat tihniţi
bătrâneţele în satele lor patriarhale, pe prispele caselor curate, departe de
huetul maşinilor. Dar pământul a mustit el singur, din prea mult belşug, otrava
neagră a petrolului. Şi, din clipa când l-au atins şi s’au murdărit pe mâini,
oamenii au rămas pentru totdeauna negri. Nu şi-au mai
putut spăla nici mâinile, nici straele, nici sufletul.
Astăzi, în locul stejarilor falnici, se
ridică turlele mohorîte ale sondelor; în locul cavalelor, pe dealuri sună
sirene de uzină ; pe unde creştea iarbă, curg vine de ţiţei. Căsuţele albe se
părăginesc, — oamenii stau mai mult în cârciumi. Când ies împleticitiţi, nu ştiu ce i-a ameţit:
alcoolul, petrolul, banii? Zilele curg după alte calendare, orele după altfel
de ceasornice. Privirile sunt mai turburi, mai piezişe; pricinile la tribunale
se înmulţesc; ogoarele au rămas pentru totdeauna părăsite, livezile au făcut
omizi.
Numai
mâinile care scormonesc pământul sunt din ce în ce mai înfrigurate, folosesc
maşini din ce în ce mai iuţi, ca să străpungă tainele dedesubtului din ce în ce
mai adânc. In ziua când nimeresc vâna neagră şi o străpung, de bucurie oamenii
se îmbată până la pierzare, se urcă în automobile, coboară spre oraşe, sparg
gâtul la o sută de sticle, silesc femeile goale din varieteuri să facă bae în
şampanie.
Şi când
sus, în urma lor, câte o sondă se aprinde răspândind spre cer groaznicul miros
de carne friptă, se spală abia o parte din păcate.
Razbunarea
pamantului
A fost dela
început o meserie eroică. Pentrucă a făcut victime din prima zi. Pe dealurile
Buştenariului, unde s’au găsit primele vine de petrol şi unde trăesc încă toate
legendele lui, se mai pot vedea şi astăzi, unele chiar în funcţiune, mijloacele
primitive de exploatare. Sunt puţuri, adânci de peste două sute de metri.
Pentru a ajunge acolo, oamenii au săpat, în lipsă de alte procedee, cu
târnăcopul şi lopata, centimetru cu centimetru. Pentru cel ce lucra acolo jos,
pe un metru pătrat în fundul puţului, se trimetea aer de sus, din ventilatore,
pe burlane. Un cablu legat deasupra la un clopot, dădea putintă omului de sub
pământ să ceară ajutor în caz de nenorocire. Dar de atâtea ori omul n’a mai
avut timp nici să dea alarma. Burlanul s’a rupt dela jumătate. Cei de sus, au
continuat să învârtească mai departe, conştiincioşi, ventilatoruL Abia târziu,
miraţi că nu li se face semn să tragă afară găleata cu pământ, s’au uitat în
jos. Pe vremea aceia în fundul puţului se trimetea lumină printr’o oglindă
mare, în care se răsfrângeau razele soarelui. Şi era atât de puternică lumina
încât puteau să vadă jos, la două sute de metri, omul chircit într’un colţ, cu
capul în piept, răpus de gaze. Alte ori, moartea venea mai brusc: pământul,
mâncat de ape, rupea gizdurile undeva, deasupra, şi se prăvălea.
Toate
puţurile care au rănit adânc dealurile Buştenariului, îşi au povestea lor plină
de sânge. Şi chiar dacă unele s’au lăsat învinse până la sfârşit, fără a cere
vreo viaţă omenască, au primit-o mai târziu, după zeci de ani, în vremea
noastră, poate eri, poate azi, dela drumeţul obosit sau beat, care,
rătăcindu-se sau cătând să scurteze drumul, a trecut noaptea printre puţuri,
pierzându-se pentru totdeauna.
Acele negre
şi adânci răsuflători de iad pe care nimeni nu Ie va astupa vreodată şi pe care
nimeni — printr’o ciudată înţelegere tacită — nici măcar nu le va împrejmui,
vor prilejui încă multă vreme, năpraznice răzbunări, pământului.
Se pune o
noua sonda..
Pe măsură
ce, secătuindu-se izvoarele dela suprafaţă, oamenii au fost nevoiţi să caute
petrolul mai jos, mijloacele de săpat s’au perfecţionat. Puţurile au rămas
poate chiar dincolo de istoria petrolului. In locul lor s’au pus sonde, după
sistemul american; n’a mai fost nevoe să intre oameni în pământ — s’au băgat
sape grele, de forme curioase. Pereţii n’au mai fost întăriţi cu ghizduri
primitive ci cu burlane de fier. Pământul săpat s’a scos prin procedee
perfecţionate, uşor şi fără pierdere de timp.
Dar sondele au
cerut victime mai departe. Cine, din cei din părţile acelea nu-şi aminteşte
întâmplarea intrată în legendă, cu polonezul care a fost zobit în fundul
puţului? Fusese coborît pe un căluş, cu scripetele, în gura sondei, să ţină
contra cu ciocanul, la nituit un burlan nou care se înădea la cellalt, şi
rupându-se frânghia, a căzut la fund. Maistrul care conducea lucrarea, de
teamă, a băgat sapa peste el şi l-a zobit — tot nu avea cine să întrebe de
polonezul acela venit din ţara lui fără prieteni şi fără neamuri.
Faptele s’au
aflat după multe zile şi maistrul şi-a aflat pedeapsa. Dar până atunci, trupul
polonezului eşise în fărâme mici, aşa de bine amestecat în pământul roşiatic,
încât nimeni nu l-ar fi băgat de seamă dacă n’ar fi fost urmele veştmintelor.
Dela o vreme, astfel de întâmplări n’au mai zguduit pe nimeni, între oamenii
petrolului. Şi-au căutat cu neagra lor seninătate, de nevoi — societăţile
bucuroase să pună sonde, proprietarii bucuroşi să se ’nvoiască la contract, cu
pământul. In fiecare zi
s’au găsit un loc nou, pe coasta ruptă a unui deal, ori la o margine de pădure.
Copacii au fost doborîţi; oameni şi fete, fără alegere, au coborît din satele
vecine şi s’au băgat la lucru. Pământul a fost din greu netezit, apoi s’au
ridicat barăci, s’au adus motoare; după o săptămână, printre copacii răriţi
şi-a săltat capul semeţ, o turlă nouă de sondă. Flăcăii car au bătut sus
scândurile coperişului, au aninat în vârf o creangă verde, aşa cum fac în satul
lor când îşi durează casa.
Când, mai
târziu, după luni de zile sonda a fost răzbită şi a stropit negru spre cer, în
vârful turlei năclăite creanga veştejită a rămas ca un semn trist şi fără rost.
Spectacolul
macabru
Nu poate fi
îndoială că, în sufletul sondorului, nenumăratele vagoane de petrol care i-au
trecut prin faţă, au lăsat urme curioase. Cine ştie ce întrebări îşi va fi pus
el în faţa acelei nesfârşite şuviţe negre? Să se fi gândit la drumul ei, la
rafinăriile unde se separă în atâtea produse necrezut de curate, la benzina
pură pentru automobile şi aeroplane? Să se fi gândit cum pot eşi lucruri atât
de albe dintr’o vână neagră de ţiţei? Dacă într’adevăr se va fi întrebat toate
acestea, ce goală îşi va simţi fiinţa, că nu şi-a putut răspunde! Poate că intr’un
astfel de moment a scos scârbit mucul de ţigară şi a scăpărat amnarul...
Aşa se aprind uneori sondele. Interiorul
lor e plin de gaze. Amnarul
e de ajuns. Alteori, o scântee dela motor... Sau un ciocan care a izbit pieziş
fierul şi a scăpărat. Sau izbitura unei piese scuipată ca un proectil din gura
sondei în erupţie. Clipa care urmează, însumează în neînsemnata ei dimensiune
întreaga temelie a dezastrului. Incendiul începe în acelaş moment sus, în
vârful turlei, ca şi in fundul barăcii unde motorul continuă să băzâe. Uneori,
dacă sonda se află într’o depresiune, flacăra albastră se propagă ca un fulger
pe fundul văii unde s’au strâns gaze, şi adesea, se aprind mai multe sonde.
Când se
prinde de veste, când sirenele uzinelor îşi răspândesc peste dealuri semnalele
sinistre, nu se mai poate face nimic. Lucrătorii dela sondele vecine se strâng
neputincioşi pe dealurile dimprejur, ca într’un amfiteatru şi privesc în jos
groaznicul spectacol.
Pe uşea
îngustă a sondei torţele vii se năpustesc orbeşte. Hainele, îmbiibate cu
petrol, ard sfârâind; oamenii încearcă să şi le sfâşie în timp ce caută
înebuniţi rezervorul de apă în care să se arunce. De multe ori, nu ajung până
acolo — se prăvălesc pe râpă, lăsând în mărăcini o dâră fumegăndă. Alţii, cu o
ciudată vitalitate îşi păstrează sufletul în trupul mutilat, până ce li se
aprinde o lumânare. Un astfel de nenorocit am văzut în seara aceia frumoasă de
vară. Cineva îl ridicase sus, în şosea şi-i pregătea o targă să-l ducă la
spital. Avea picioarele mâncate de foc până sub genunchi. Mai sus, marginea
pantalonului continua să fumege amestecându-şi mirosul de cârpă arsă cu al
lumânării de ceară care pâlpâia la capul muribundului. Apoi o boare de vânt s’a
abătut printre arbori; luminiţa a pâlpâit puţin şi s’a stins. Precis în aceiaşi
clipă, soarele apunea cu o majestuoasă linişte pe coama împădurită a unui deal,
departe...
*
Dar chiar astfel
de întâmplări se uită. Câteva zile oamenii sunt stăpâniţi de amintirea
baloturilor de carne bandajată, acele groteşti siluete omeneşti care au fost
pornite spre spital, ca nişte sicrie. Un timp, locul mai fumegă. Sondorii nu
îndrăznesc să privească într'acolo; se trag în barăcile lor fără să-şi
vorbească si sug încruntaţi clondirul cu rachiu. Pe urmă, vin ingineri, şi
reprezentanţii societăţii de asigurare. Răscolesc cenuşea cu bastonul, discută
aprins, emit ipoteze, apoi iscălesc hârtii. Intr'o zi încep să sosească
materiale : motoare, fiare, scânduri albe, noui. Adevărat, viaţa trebue să-şi
urmeze drumul ; o nouă turlă se ridică.
Şi nici una din
rănile vechi, nu-i vindecată, când flăcăul care a bătut scândurile
acoperişului, anină senin în vârful sondei, crenguţa verde de brad.
Radu Tudoran