‘‘Cuvantul, Luni 6 Noembrie 1933
Peisaj petrolifer
Plimbare prin cimitirele de sonde
Exploatatorii „aurului negru“ nu se îngrijesc de satele din ale căror terenuri extrag averi de miliarde
Nici-o jumătate de veac nu are exploatarea petrolului la noi — deabia vre-o 35-40 de ani — şi ea numără totuşi pe întinsul ţării o duzină de schele părăsite, de cimitire de sonde, impresionante. Băicoi, Ţintea, Buştenari, Runcu, Mislea, Câmpina, Piţigaia, ş.a., sunt atâtea nume cari întristează pe căutătorii de aur negru, mirajuri apuse ori pe cale de a apune, cari dădură , vremuri de bogăţie, de încredere oarbă în şansă. Erau ca nişte basme năstruşnice, cu iviri depe alte tărâmuri şi schimbări în faţa lucrurilor la bătaia din palmă, a unor fermecaţi sau a unor diavoli. Peste noaptea somnului de griji şi zgribuliri, norocul fâlfâind fantastic, se oprea unde nu gândeai, cu soare în zori proaspăt şi belşug neînchipuit. Săracul, adormit seara amărât de azima uscată, în oare îşi rupsese speranţele, se trezea, dimineaţa, milionar în carne şi puternic prin aur. De aici a iesit un joc al hazardului cu grotesc din cel mai autentic şi ironie ascuţită, înţepând specificul omenesc. Atomobilul trase în coşare, luând focul carului, pălăria tare sili pragul tinzilor să se înalţe, fracul se substitui cojocului şi omul de ţară deveni om de târg, fără să lepede nici una din stângăcii — fără să reuşească a se salva din întunecime. Cu toate astea, nimic, dar absolut nimic, nu se preschimbă în mai bine, pe meleagurile unde se iviră zăcămintele miraculoase de bogăţie. Lângă dealul pe care, din pământ, răsăriră, peste noapte, pădurile bizare de sonde erupând averi cât să fericească, de mii de ori, cuprinderea întreagă, satul rămase tot orb, strivit sub acoperişul de paie, cu diurnul înecat în nămol şi «edificiile» — şcoala, primăria, biserica — în chichineţe. Prin toate satele cu sonde alături, prin cari ne-am purtat paşii am găsit aceeaşi stare de mizerie şi mai mult crescută parcă, de milioane, cari, totuşi, de acolo, dela ele, de sub solul lor, şi-au luat vânt în nenumărate stoluri. In Buştenari, ca şi în Băicoi, în Mislea, ca şi în Ţintea, în Câmpina, ca şi în Moreni, şi pretutindeni unde au fost sau sunt sonde. Nu este o stare provocată de «criza economică» — leit motivul tuturor releleor. Dimpotrivă : «criza» pare a fi trezit pe alocuri, pe cei ameţiţi de bogăţii şi, silindui să vadă în jur, le-a impus să încerce acum, la urmă, când nu mai au cu ce, o reparaţie în aspectul deplângător al satului sau oraşului vestit pentru bogăţie. Dar e aşa de puţin ce pot face, aşa de neresimţit, încât nu poţi scăpa, privind întinderile petrolifere părăsite sau în declin, de o impresie amară, seacă, de cimitir industrial, de ruini, de aşezări după o bătălie din cale afară de cruntă. Rănit, răscolit, înfundat cu fel de fel de conducte, închis în fel de fel de canaluri îmbâcsit de fel de fel de reziduri, anchilozat în plăci şi platforme pe cari au stat motoare, cuptoare, pompe neobosite să sugă, din puterea humei, preţiosul lichid negru, solul şi subsolul dealurilor petrolifere e ca un trup bolnav, putred, răsuflat şi părăsit în soare, să-l ia în primire viermii. Pe dealul Piţigaia (valea Prahovei, Câmpina) , se află un orăşel în miniatură, durat din zid şi fier, complect uitat, distrugându-se de părăsire. Acum 10—20 ani, dealul acesta era unul dintre cele mai productive depe harta zăcămintelor de ţiţei, atât de important încât unul dintre cei mai cutezători exploatatori de petrol, Racky, contând pe rezervele sale cari îi dau perspective fantastice, a voit să-l lege, cu platoul Câmpinei, printr’un pod peste valea Prahovei, la o înălţime de peste o sută de metri. Chiar începuse să-şi realizeze planul. Pe bulevardul principal al Câmpinei, se vede un tunel care voia să fie unul din capetele podului. Iar în vale, peste râul Prahova, se vede un alt pod, în fier, de o construcţie exemplară, peste care trec pietoni şi n’a trecut niciodată o căruţă, nefiind terminat — opera aceluiaş Raky. Proectele acestui singur exploatator care a voit să lase într’adevăr urme ale bogăţiei aci, întipărind pecetia civilizaţiei ţinutului din care storcea averi imense — au trebuit să fie într’o zi părăsite, când, pe neaşteptate, dealul pe care curgea păcura în cascade, a dat primele semne de istovire, de secare. Apoi, interesul pentru Piţigaia a descrescut treptat până când a fost părăsită complect pentru a arăta astăzi ochilor vizitatorului doar ruini. Aşa cum e dealul Piţigaia, sunt toate schelele părăsite de cari ei cunoştinţă prin acelaş aspect. In plină pădure, afli grupe de sonde cu acareturile respective, uscate, seci, ca nişte cuiburi blestemate, pustii de om şi locuite de bufniţe. In plină deschidere de câmp, o insulă de construcţii nefolosite, abandonate. Iar în marginea acestora, acelaş bordei mizer în care se topesc mai departe uneltele vii cu cari fu scobit pământul în căutarea bogăţiilor. Aspectele acestea de mizerie ditn schelele petrolifere părăsite sau chiar în activitate încă, mai au şi alte pricini, însă, decât indolenţa exploatatorilor şi lipsa de prevedere a băştinaşilor. Este lipsa de protecţie de care se bucură peisajul nostru şi frumuseţele noastre naturale, din partea autorităţilor, a Statului, mulţumit doar să încaseze. Poate chiar de aci, dela lipsa de constrângere a exploatatorilor de a îngriji să folosească civilizat localităţile de unde extrag aurul negru, vine toată starea de lucruri atât de tristă din peisajul petrolifer, rămas să fie populat mai departe, totuşi de aceeaşi oameni cari ar fi să-şi găsească fericirea în aceleaşi ocupaţii dinaintea epocei îmbogăţirlor de peste noapte — în amintire ca un coşmar de fantasme.
Alexandru Tudor Miu
Câmpina, Oct. 1933’’