''Argus, Decembrie 1924
Eruptia sondei 2 I.R.D.P. la Ochiuri
Pe lângă vioiciunea produsa in bursă de urcarea
cursurilor, valorilor de petrol şi de emoţiunea cu perimetrele, se mai întâmpla
coincidenţa ca în regiunea Ochiuri, o sondă I. R. D. P. să fi fost teatrul
celei mai formidabile erupţii ce s'a produs vreo dată în România. Aceasta a fost prologul distribuţiei
perimetrelor, un prolog cu tunete şi fulgere.
Să
reamintim în puţine cuvinte istoricul sondei 2 I. R. D. P, la 0chiuri. După ce
primul strat petrolifer, dacianul fusese epuizat şi părăsit, inginerii se
hotărără să meargă înainte şi la 897 metri au dat de stratul meotic. Aceasta
s‘a întâmplat în August 1924. Sonda a făcut erupţie in diferite rânduri şi apoi
s’a înisipat.
A început
curăţirea care a durat din August până acum. In ziua de 2 Decembrie, orele 3
după amiază, s'a produs erupţia cea mare care a durat 12 ore, şi a produs vr'o
150 vagoane din care 50 vagoane nisip.
Violenţa
erupţiei întrece toate închipuirile; la câţiva kilometri depărtare s‘a auzit
sgomotul detunăturilor. Linza — un capac în greutate de 1600 kgr. ataşat de un
buştean de 8 metri lungime — fu aruncată şi căzu cu buşteanul în sondă.
Societăţile vecine, Creditul Minier şi Astra Română au venit în mod colegial în
ajutorul I. R. D. P.-ului trimiţând la faţa locului echipe numeroase.
Petrolul
acelei sonde are o densitate de 867 la 15 grade, ţiţeiul e neparafinos. Inginerii
sunt mulţumiţi că erupţia a încetat la orele 3 dimineaţa, pentrucă erau temeri
de accidente grave dacă mai continua. Sonda e acum înfundată cu nisip până la
gură, înăuntru clocoteşte şi emană mereu gaze. Se profită de această linişte
relativă pentru a curăţi batalele şi a complecta instalaţiunile de captare.
Direcţia generală a dat ordin să nu se introducă nici un instrument în sondă,
să nu se facă nici o încercare până ce se vor termina toate pregătirile.
Măsurile pregătitoare fuseseră luate în vederea unei producţiuni normale,
nimeni nu prevăzuse o izbucnire atât de puternică. Din fericire nu s'a produs
nici un accident.''
Forajul sondei 2 IRDP Sud Ochiuri Gorgota a inceput in 1922 fiind apoi adancita in 1924 pana la 1021 metri.
''Universul, Anul XLVIII, Nr. 110, Duminica 18 Mai 1930
O nouă primejdie in regiunea petroliferă
— O sondă aruncă gaze pe întinderi mari. —
O singură scântee ar provoca o nouă catastrofă —
Moreni,
15 Mai
Regiunea petroliferă Gura Ocniţei e ameninţată
de o nouă catastrofă.
Zilele
acestea, în timpul când se scotea garnitura de sapă din sonda nr. 25* a soc.
„Sirius“, care era răsbită la stratul 3 „meotic“, a început, pe neaşteptate, să
erupă cu violenţă ţiţei şi gaze.
Treptat,
erupţia a luat proporţii mari iar gazele au început să se întindă pe o rază din
ce în ce mai mare, în jurul sondei.
Această
sondă erupe 80 vagoane ţiţei lichid, iar cantitatea de gaze trece de 200 mii m.
c.
Atmosfera e
încărcată de gaze.
Activitatea
din schela Gura Ocniiţei a fost oprită. S’a luat măsura să nu se facă foc în
apropierea sondei, de teama unei explozii. O singură scânteie ar produce un
dezastru nemaipomenit.
Delegaţii
regiunii miniere din Târgovişte împreună eu personalul specialist al
societăţii, studiază planul pentru oprirea erupţiei şi evitarea unei
catastrofe.
Pe văile
schelei Gura Ocniţei, ţiţeiul curge gârlă, şi captat în baloturi** la o
distanţă mare.
LA 1860 m.
ADÂNCIME
Produce
multă senzaţie în localitate şi printre specialiştii petrolişti, faptul că
sonda n-rul 6*** a soc. „Creditul Minier" din schela Piscuri, a atins cea
mai mare adâncime in ţara noastră. A intrat în stratul 3 „meotic“ la o adîncime
de 1860 m. Până astăzi cea mai adâncă sondă nu atinsese decât 1710 m.''
* Sonda nr.
25 Sbs R Moreni a fost terminata din foraj in anul 1931 si a atins o adancime
de 1701 metri. Este localizata la Pascov.
**Desigur
este greseala de tipar fiind vorba de bataluri.
*** Sonda nr. 6 CRM Moreni a fost terminate din foraj in anul 1930 si a atins o adancime de 1866 metri devenind la aceea data cea mai adanca sonda din tara. A fost sapata in zona Bana.
‘‘Suplement la Albina, 1908-1909
Mă opresc la o cârciumă deasupra
Buştenarilor şi mă aşez la o masă, afară. Intru în vorbă cu un tânăr inspector
al unei societăţi petrolifere, pe care încep să-l... sondez despre Buştenari.
„E o minune de văzut aici, d-le, îmi zice el. Ai făcut foarte bine că ai venit.
Ministerul şcoalelor a avut frumoasă idee să trimită pe învăţători în asemenea
excursiuni!“.
Plec
înfiorat de emoţiune, ca la apropierea unui eveniment necunoscut. Sgomotul
sondelor din Buştenari începuse dejà să se anunţe: „vriu! vriu! vriu!"....
altele: „fichea! fichea! fichea!-.... Trec pe lângă rezervoriul dela Grâuşor,
cel mai mare rezervoriu de deposit din ţară al societăţii „Steaua Română“, care
conţine 1000 de vagoane de ţiţeiu, şi deodată mi se deschide dinaintea ochilor,
o panoramă admirabilă: o pădure de sonde pe care o contemplu câteva minute,
oprindu-mă în loc.
Mă cobor în
Buştenari pe o cărărue şi pe sub picioare încep a simţi nişte svâcnituri; din
pământ se aud pâcâituri la fiecare pas: sunt conductele, cari palpită de
ţiţeiul împins prin ele, la rezervoare. Aceste conducte se întretae şi se
încrucişază în toate părţile, ca vinele şi arterele din corpul unui animal
şi-mi dau iluzia că merg peste corpul unui uriaş, care doarme, cuprins de un
somn agitat de friguri.
Pe deasupra
capului nenumărate vergele de fier (stângi) se întind orizontal în toate părţile,
încrucişate ca nişte fire de păianjen. Pufăitul, sfârâiturile, ciocăniturile,
pocniturile ca de tun şi fluerăturile asurzesc auzul. Toate acestea îţi dau
impresia că eşti într’un mare sat de ciclopi, cari lucrează mulţi şi grăbiţi la
terminarea unei mari comande de răsboiu apropiat, pentru care trebuesc arme
multe de tot.
Stau două
zile în Buştenari şi sunt condus pretutindeni de medicul veterinar al
societăţilor petrolifere, d. dr. I. Popescu, care îmi dă şi-mi mijloceşte toate
explicările necesare, văzând şi cercetând totul, la faţa locului, în mod
intuitiv.
Par’că văd şi acum dinaintea ochilor numele societăţilor petrolifere scrise în toate părţile: Concordia, Buştenari, Grâuşor, Steaua Română, Internaţionala, Nafta, Columbia, Traian, Româno-Americană, etc. cu capitaluri străine; Bărăganul, Lumina, Ozinga, Nasopol et fii, Fraţii Mincu, Gheorghe Stroe et. comp., Marin Hodoiu, Fraţii Paxinos, Catargiu Fiul, Cariagdi cu capitaluri româneşti.
Numărul
sondelor 2—2.500, dintre cari în lăcărit 5—600, în sapă 300, restul în pompă
sau părăsite. Puţuri: 200 în acţiune, iar 5—600 părăsite sau astupate.
Săpatul
sondelor se face după sistemul canadian, cu vergele, (stângi). Puţurile sunt
ghizduite cu ţambre de fag.
Puţarii
sunt toţi Români. Sondării asemenea. Maeştrii sondări în majoritate Români,
diplomaţi ai şcoalei dela Câmpina.
Săpatul în
sonde se face cu sape concentrice, lăcăritul (extracţiunea ţiţeiului din sonde)
cu lingura sau cu pompa; iar la puţuri, cu hârdaele.
Adâncimea:
puţurile vechi 2 — 300 m., cele noi 40 — 50 m. numai până se pune sonda.
Lumina
necesară în puţuri se trimite prin oglinzi aşezate pe un ax la gura puţului,
sau se procură prin lămpi electrice portative.
Casa
cazanelor (douăsprezece case principale) trimite vapori la motoarele sondelor.
Sunt şi motoare cu benzină şi electrice, dar mai puţine.
Casa
pompelor (o singură casă) transmite mişcarea prin vergele de transmisiune la
30—35 de sonde.
La sondele
cu pompă nu se află nici un om : ele funcţionează singure.
Uzinele
electrice sunt în număr de trei, pentru luminatul sondelor şi a locuinţelor şi
pentru motoare.
Accidentele
de asfixiare în puţuri prin gazele ce se degajază se previn prin foale, cari
trimit mereu aer de afară prin tuburi mari de tablă (burlane). Sunt accidente
însă cari provin din scăparea hârdaelor, prin ruperea fringhiilor dela motoare
şi curele, căderea din vârful sondei, aprinderea gazelor din sonde prin
chibrit, ţigări, scânteele dela linguri când se ciocnesc de pietre, sau
spargerea lămpilor electrice, etc.
Sunt ateliere
mecanice pentru toate reparaţiunile necesare : pentru turnătorie şi strungărie
mecanică, pentru fierărie, potcovărie, alămărie şi tinichigerie.
Montarea
maşinăriilor se face prin maeştri speciali români.
Apa
necesară pentru vapori şi alte trebuinţi se aduce de patru pompe ce sunt la
Doftana, prin conducte.
Transportul
materialelor şi pieselor ce se aduc gata din străinătate, se face dela gara
Doftana, în mare parte prin animalele societăţilor, cari au medic veterinar pe
d. dr. I. Popescu.
Ţiţeiul
extras se adună mai întâiu într’un batal (vas colector) la fiecare sondă, care
se scurge apoi într’un rezervoriu comun şi se predă prin conducte fabricilor de
rafinărie din Câmpina, Băicoi, Plopeni şi Ploeşti. Cel
mai mare rezervoriu de depozit din ţară se află la Grâuşor, de 1.000 de
vagoane, al Stelei Române, despre care am vorbit mai sus.
Costul unei sonde variază între 10—30 de
mii lei, în cazuri obişnuite ; iar cele cu adâncimi mai mari de 6—700 m, se
ridică până la 80 de mii lei. Costul săpatului puţurilor cu ţambre (ghisdele)
este de 2—300 lei stânjenul.
Lucrători
cu braţele câştigă 2—4 lei pe zi, meseriaşii 3—9— 12 lei, funcţionarii 60—350
lunar, ad-torii şi inginerii 600—1.000 lei lunar.
Lucrul se
face fără întrerupere dela ora 12 noaptea până la 12 ziua. Incetarea lucrului
se dă numai la sărbători mari şi numai pentru sondele în sapă şi la ateliere ;
iar lăcăritul se face fără întrerupere.
G.P Salviu.
Invatator,
Smulți, Covurlui’’
Flacara Moinestiului, 1964
Mărturii
despre „păcura“ moineşteană
Nu se ştie
cu certitudine cum au descoperit locuitorii de pe meleagurile Moineştiului
existenţa ţiţeiului şi nici perioada în care a avut loc acest eveniment.
Sînt mai
multe ipoteze în această privinţă.
Poate, un
gospodar, în timp ce-şi săpa fîntîna, necesară pentru aprovizionarea cu apă de
băut, a dat peste unul dintre numeroasele „rîuri“ subterane de ţiţei.
Mai
adevărată pare însă o altă explicaţie. Unele straturi de ţiţei situate mai Ia
suprataţa scoarţei pămînteşti, datorită presiunii, au rupt stratul subţire,
izolator, care le separa de atmosferă, ţîşnind ca nişte adevărate fîntîni
arteziene.
O mărturie,
de o deosebită valoare, despre „păcura“ moineşteană şi întrebuinţările ei, ne-a
rămas de la domnitorul patriot Dimitrie Cantemir, savant multilateral —
deopotrivă istoric, geograf, muzician şi filozof.
In lucrarea
sa „Descrierea Moldovei“, redactată în 1716 la cererea Academiei din Berlin, al
cărei membru era din anul 1714, Dimitrie Cantemir consemnează printre altele la
sfirşitul capitolului V (intitulat „Despre munţii şi mineralele Moldovei“) :
„In Tazlăul
Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţîşneşte dintr-un izvor
păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la
unsul osiilor de la căruţe; ei zic, că este mult mai bună pentru nevoile casei
decît răşina, pe care o scot din copaci, dar numai dacă este deosebită de apă“.
Iată deci
ce scria Dimitrie Cantemir acum 248 de ani despre păcura moineşteană şi
întrebuinţările pe care i le dădeau localnicii pe atunci. Reiese clar din fragmentul
citat aprecierea de care se bucura această importantă bogăţie a subsolului din
partea contemporanilor Iui Dimitrie Cantemir.
Faptul că
Dimitrie Cantemir se referă doar la un izvor de păcură se explică prin
existenţa unei erupţii de ţiţei şi gaze de proporţii, în comparaţie cu alte
„izvoare“ de lichid negru-cafeniu, fie că domnitorul (în momentul redactării aflîndu-se
deja de mai mulţi ani în străinătate, în urma înfringerii de la Stănileşti din
anul 1711) numai de acesta işi amintea, sau l-a, considerat mai important.
Despre fîntînile
de „păcură“ de la Lucăceşti, un călător străin, în trecere prin Moldova, Marco
Bandini, face ample referiri într-una din lucrările sale. (Istoria Romîniei, vol.
III, pag. 49, Ed. Acad. R.P.R. 1964).
Mai tirziu,
pe Ia începutul secolului XIX, un medic, din oraşul Sibiu, Andreas Wolf, scrie
o carte care cuprinde date preţioase referitoare la ţiţeiul din Moldova, pe
unde făcuse o călătorie. Acest medic arăta printre altele că moldovenii
foloseau „pekura“, în afara ungerii hamurilor, căruţelor, pentru a deveni cît
mai rezistente, şi ca leac împotriva înţepăturilor de insecte. („Din istoria
petrolului romînesc“, de Gh. Ravaş, pag. 10, E.S.P.L.P. 1955).
La început,
cînd nevoile de ţiţei erau încă destul de restrînse, locuitorii de pe Valea
Tazlăului se mulţumeau, ca şi strămoşii lor din epocile mai îndepărtate, să strîngă
cu găleţile, în cantităţile de care aveau nevoie, ţiţeiul care se aduna la
suprafaţa băltoacelor , în gropi sau locuri mai joase . Erau folosite gropi şi
pe marginea albiei rîurilor pentru colectarea ţiţeiului purtat de apele din
aceasta zonă.
Treptat, cînd
s-a făcut simţită necesitatea unor cantităţi sporite de ţiţei, localnicii au
început să construiască aşa-zisele băi — gropi de cîţiva metri lungime şi zeci
de metri adîncime, cu pereţii întăriţi cu scânduri.
Aceste
gropi nu au reuşit să satisfacă însă cererile tot mai mari de ţiţei şi atunci
s-a trecut la săparea de puţuri, pentru căutarea petrolului la adîncimi tot mai
mari.
Adîncimea
obişnuită a acestor puţuri era de cca. 50 m. Au fost şi puţuri, cum este cazul
celui de la Lucăceşti — „Aneloaia“ — de 250 de metri, o adevărată performanţă,
depăşită doar de încă două puţuri din Ţara Romînească, executate cam în aceeaşi
perioadă.
După
terminarea săpării puţului, a cărui pereţi erau întăriţi cu îngrădituri de
nuiele, ţiţeiul era scos cu ajutorul unor găleţi mari (hîrdaie) de capacităţi
diferite, legate cu frînghii groase de tei sau cînepă, iar mai târziu cu
cabluri de metal. Pentru a uşura scoaterea importantului lichid, atît de căutat
pe piaţă, se foloseau scripeţi, crivacuri acţionate cu mîna sau hecne cu
tracţiune animală. (Hecna era un mosor mare, confecţionat din lemn, montat la
gura puţului în poziţie verticală. Acest mosor se învîrtea, acţionat de un cai,
strîngînd in jurul mosorului frînghia sau cablul de care era legată găleata,
vasul cu ţiţei, ce trebuia ridicat).
Săpatul la mari
adîncimi era foarte periculos. Pereţii se surpau deseori peste îndrăzneţul care
săpa in fundul puţului căutînd titeiul. Foarte dese erau cazurile de asfixiere cu gazele care emanau din pămint.
Asfixierile nu au încetat nici la mijlocul secolului XIX cînd sînt introduse Ia
puţurile moldovene, în urma celor din Ţara Romînească, foale mari pentru
aerisire, asemănătoare celor din fierării.
Cu toate aceste
greutăţi, cantităţile de ţiţei scoase din puţurile de pe meleagurile moineştene
sînt în continuă creştere. In 1832 puţurile din regiunea noastră produceau
2.841,26 hl. de ţiţei, iar în 1848 — 14.761,97 hl. adică de 5 ori mai mult. Datorită
creşterii cantităţilor de ţiţei extrase, între anii 1840—1844, Moldova exporta
în Austria şi Rusia 1.100—1.800 hl. anual. (Istoria Romîniei, vol. III pag. 968, Ed. Acad.
R.P.R. 1964).
Ca şi în
celelalte regiuni petroliere ale ţării, la Moineşti extragerea ţiţeiului
stimulează setea de îmbogăţire a unor demnitari cu funcţii în stat sau boieri.
Aşa, spre exemplu, în ţinutul Moineştiului, cei care extrăgeau „păcură“ erau
siliţi să dea hatmanului A. G. Mavrocordat o vadră de 15 ocale de ţiţei la fiecare
5 vedre scoase din puţuri sau, in bani, 15 parale de fiecare vadră extrasă.
(„Din Istoria petrolului rominesc“ de Gh. Ravaş, pag. 20, E.S.P.L.P. 1955).
Dacă la
începutul secolului XIX existau doar gropi şi dughene speciale pentru vînzarea
„păcurii“, la mijlocul aceluiaşi secol cei din tîrgul Moinestiului şi
împrejurimi alcătuiau adevărate caravane de căruţe cu butoaie, pline cu ţiţei, îndreptîndu-se
în toate direcţiile pentru a o vinde şi a lua în schimb alte lucruri
trebuitoare vieţii.
Intre anii
1861— 1866 s-au extras anual in medie, numai de prin meleagurile moineştene
77.925 de vedre, pină în 1863 de altfel Bacăul situîndu-se pe primul loc în
privinţa extracţiei ţiţeiului în Principatele Romîne.
Printre
distileriile rudimentare existente în Ţările Romîne, la mijlocul secolului XIX,
pentru extragerea petrolului lampant, se numărau şi cele din apropierea Moineştiului:
a Iui B. Schăifer (înfiinţată în 1840) şi a lui M. Heimsohn (înfiinţată în
1844), ambele situate la Lucăceşti. Erau de altfel nişte mici ateliere meşteşugăreşti
mai mult, în care distilarea petrolului se făcea în cazane rudimentare,
neexistînd o diferenţa prea mare între acestea şi cazanele ţărăneşti locale
pentru prepararea ţuicii, decît doar prin marime.
După ce în
anul 1861 la Mosoarele, lîngă Tg. Ocna, s-a aplicat pentru prima dată aşa
numitul sistem canadian, cu prăjini de lemn, la Tescani se introduce sistemul
hidraulic rotativ pentru forat, în acelaşi an cind avea loc acest eveniment la
Moreni şi Păcureţi — 1906. Era o urmare firească a cerinţelor tot mai sporite
de ţiţei care se cerea, atît pe piaţa internă, cît şi în străinătate. Sistemele
vechi de extracţie nu puteau asigura această creştere a cantităţii de ţiţei.
Este
perioada cînd pătrunde într-o măsură tot mai mare capitalul străin în industria
petroliferă din patria noastră. In primul deceniu al secolului XX, cînd de altfel
toate terenurile petroliiere din Romînia se aflau in mîinile marilor monopoluri
internaţionale, aceeaşi soartă o au şi zonele bogate în
zăcăminte de tiţei din împrejurimile Moineştiului. Societatea „Romîno-Americană“
a preluat toate terenurile petrolifere ale lui G. Negroponte de la Grozeşti-Hîrja.
.jpg)
