‘‘Suplement la Albina, 1908-1909
Mă opresc la o cârciumă deasupra
Buştenarilor şi mă aşez la o masă, afară. Intru în vorbă cu un tânăr inspector
al unei societăţi petrolifere, pe care încep să-l... sondez despre Buştenari.
„E o minune de văzut aici, d-le, îmi zice el. Ai făcut foarte bine că ai venit.
Ministerul şcoalelor a avut frumoasă idee să trimită pe învăţători în asemenea
excursiuni!“.
Plec
înfiorat de emoţiune, ca la apropierea unui eveniment necunoscut. Sgomotul
sondelor din Buştenari începuse dejà să se anunţe: „vriu! vriu! vriu!"....
altele: „fichea! fichea! fichea!-.... Trec pe lângă rezervoriul dela Grâuşor,
cel mai mare rezervoriu de deposit din ţară al societăţii „Steaua Română“, care
conţine 1000 de vagoane de ţiţeiu, şi deodată mi se deschide dinaintea ochilor,
o panoramă admirabilă: o pădure de sonde pe care o contemplu câteva minute,
oprindu-mă în loc.
Mă cobor în
Buştenari pe o cărărue şi pe sub picioare încep a simţi nişte svâcnituri; din
pământ se aud pâcâituri la fiecare pas: sunt conductele, cari palpită de
ţiţeiul împins prin ele, la rezervoare. Aceste conducte se întretae şi se
încrucişază în toate părţile, ca vinele şi arterele din corpul unui animal
şi-mi dau iluzia că merg peste corpul unui uriaş, care doarme, cuprins de un
somn agitat de friguri.
Pe deasupra
capului nenumărate vergele de fier (stângi) se întind orizontal în toate părţile,
încrucişate ca nişte fire de păianjen. Pufăitul, sfârâiturile, ciocăniturile,
pocniturile ca de tun şi fluerăturile asurzesc auzul. Toate acestea îţi dau
impresia că eşti într’un mare sat de ciclopi, cari lucrează mulţi şi grăbiţi la
terminarea unei mari comande de răsboiu apropiat, pentru care trebuesc arme
multe de tot.
Stau două
zile în Buştenari şi sunt condus pretutindeni de medicul veterinar al
societăţilor petrolifere, d. dr. I. Popescu, care îmi dă şi-mi mijloceşte toate
explicările necesare, văzând şi cercetând totul, la faţa locului, în mod
intuitiv.
Par’că văd şi acum dinaintea ochilor numele societăţilor petrolifere scrise în toate părţile: Concordia, Buştenari, Grâuşor, Steaua Română, Internaţionala, Nafta, Columbia, Traian, Româno-Americană, etc. cu capitaluri străine; Bărăganul, Lumina, Ozinga, Nasopol et fii, Fraţii Mincu, Gheorghe Stroe et. comp., Marin Hodoiu, Fraţii Paxinos, Catargiu Fiul, Cariagdi cu capitaluri româneşti.
Numărul
sondelor 2—2.500, dintre cari în lăcărit 5—600, în sapă 300, restul în pompă
sau părăsite. Puţuri: 200 în acţiune, iar 5—600 părăsite sau astupate.
Săpatul
sondelor se face după sistemul canadian, cu vergele, (stângi). Puţurile sunt
ghizduite cu ţambre de fag.
Puţarii
sunt toţi Români. Sondării asemenea. Maeştrii sondări în majoritate Români,
diplomaţi ai şcoalei dela Câmpina.
Săpatul în
sonde se face cu sape concentrice, lăcăritul (extracţiunea ţiţeiului din sonde)
cu lingura sau cu pompa; iar la puţuri, cu hârdaele.
Adâncimea:
puţurile vechi 2 — 300 m., cele noi 40 — 50 m. numai până se pune sonda.
Lumina
necesară în puţuri se trimite prin oglinzi aşezate pe un ax la gura puţului,
sau se procură prin lămpi electrice portative.
Casa
cazanelor (douăsprezece case principale) trimite vapori la motoarele sondelor.
Sunt şi motoare cu benzină şi electrice, dar mai puţine.
Casa
pompelor (o singură casă) transmite mişcarea prin vergele de transmisiune la
30—35 de sonde.
La sondele
cu pompă nu se află nici un om : ele funcţionează singure.
Uzinele
electrice sunt în număr de trei, pentru luminatul sondelor şi a locuinţelor şi
pentru motoare.
Accidentele
de asfixiare în puţuri prin gazele ce se degajază se previn prin foale, cari
trimit mereu aer de afară prin tuburi mari de tablă (burlane). Sunt accidente
însă cari provin din scăparea hârdaelor, prin ruperea fringhiilor dela motoare
şi curele, căderea din vârful sondei, aprinderea gazelor din sonde prin
chibrit, ţigări, scânteele dela linguri când se ciocnesc de pietre, sau
spargerea lămpilor electrice, etc.
Sunt ateliere
mecanice pentru toate reparaţiunile necesare : pentru turnătorie şi strungărie
mecanică, pentru fierărie, potcovărie, alămărie şi tinichigerie.
Montarea
maşinăriilor se face prin maeştri speciali români.
Apa
necesară pentru vapori şi alte trebuinţi se aduce de patru pompe ce sunt la
Doftana, prin conducte.
Transportul
materialelor şi pieselor ce se aduc gata din străinătate, se face dela gara
Doftana, în mare parte prin animalele societăţilor, cari au medic veterinar pe
d. dr. I. Popescu.
Ţiţeiul
extras se adună mai întâiu într’un batal (vas colector) la fiecare sondă, care
se scurge apoi într’un rezervoriu comun şi se predă prin conducte fabricilor de
rafinărie din Câmpina, Băicoi, Plopeni şi Ploeşti. Cel
mai mare rezervoriu de depozit din ţară se află la Grâuşor, de 1.000 de
vagoane, al Stelei Române, despre care am vorbit mai sus.
Costul unei sonde variază între 10—30 de
mii lei, în cazuri obişnuite ; iar cele cu adâncimi mai mari de 6—700 m, se
ridică până la 80 de mii lei. Costul săpatului puţurilor cu ţambre (ghisdele)
este de 2—300 lei stânjenul.
Lucrători
cu braţele câştigă 2—4 lei pe zi, meseriaşii 3—9— 12 lei, funcţionarii 60—350
lunar, ad-torii şi inginerii 600—1.000 lei lunar.
Lucrul se
face fără întrerupere dela ora 12 noaptea până la 12 ziua. Incetarea lucrului
se dă numai la sărbători mari şi numai pentru sondele în sapă şi la ateliere ;
iar lăcăritul se face fără întrerupere.
G.P Salviu.
Invatator,
Smulți, Covurlui’’
Flacara Moinestiului, 1964
Mărturii
despre „păcura“ moineşteană
Nu se ştie
cu certitudine cum au descoperit locuitorii de pe meleagurile Moineştiului
existenţa ţiţeiului şi nici perioada în care a avut loc acest eveniment.
Sînt mai
multe ipoteze în această privinţă.
Poate, un
gospodar, în timp ce-şi săpa fîntîna, necesară pentru aprovizionarea cu apă de
băut, a dat peste unul dintre numeroasele „rîuri“ subterane de ţiţei.
Mai
adevărată pare însă o altă explicaţie. Unele straturi de ţiţei situate mai Ia
suprataţa scoarţei pămînteşti, datorită presiunii, au rupt stratul subţire,
izolator, care le separa de atmosferă, ţîşnind ca nişte adevărate fîntîni
arteziene.
O mărturie,
de o deosebită valoare, despre „păcura“ moineşteană şi întrebuinţările ei, ne-a
rămas de la domnitorul patriot Dimitrie Cantemir, savant multilateral —
deopotrivă istoric, geograf, muzician şi filozof.
In lucrarea
sa „Descrierea Moldovei“, redactată în 1716 la cererea Academiei din Berlin, al
cărei membru era din anul 1714, Dimitrie Cantemir consemnează printre altele la
sfirşitul capitolului V (intitulat „Despre munţii şi mineralele Moldovei“) :
„In Tazlăul
Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţîşneşte dintr-un izvor
păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la
unsul osiilor de la căruţe; ei zic, că este mult mai bună pentru nevoile casei
decît răşina, pe care o scot din copaci, dar numai dacă este deosebită de apă“.
Iată deci
ce scria Dimitrie Cantemir acum 248 de ani despre păcura moineşteană şi
întrebuinţările pe care i le dădeau localnicii pe atunci. Reiese clar din fragmentul
citat aprecierea de care se bucura această importantă bogăţie a subsolului din
partea contemporanilor Iui Dimitrie Cantemir.
Faptul că
Dimitrie Cantemir se referă doar la un izvor de păcură se explică prin
existenţa unei erupţii de ţiţei şi gaze de proporţii, în comparaţie cu alte
„izvoare“ de lichid negru-cafeniu, fie că domnitorul (în momentul redactării aflîndu-se
deja de mai mulţi ani în străinătate, în urma înfringerii de la Stănileşti din
anul 1711) numai de acesta işi amintea, sau l-a, considerat mai important.
Despre fîntînile
de „păcură“ de la Lucăceşti, un călător străin, în trecere prin Moldova, Marco
Bandini, face ample referiri într-una din lucrările sale. (Istoria Romîniei, vol.
III, pag. 49, Ed. Acad. R.P.R. 1964).
Mai tirziu,
pe Ia începutul secolului XIX, un medic, din oraşul Sibiu, Andreas Wolf, scrie
o carte care cuprinde date preţioase referitoare la ţiţeiul din Moldova, pe
unde făcuse o călătorie. Acest medic arăta printre altele că moldovenii
foloseau „pekura“, în afara ungerii hamurilor, căruţelor, pentru a deveni cît
mai rezistente, şi ca leac împotriva înţepăturilor de insecte. („Din istoria
petrolului romînesc“, de Gh. Ravaş, pag. 10, E.S.P.L.P. 1955).
La început,
cînd nevoile de ţiţei erau încă destul de restrînse, locuitorii de pe Valea
Tazlăului se mulţumeau, ca şi strămoşii lor din epocile mai îndepărtate, să strîngă
cu găleţile, în cantităţile de care aveau nevoie, ţiţeiul care se aduna la
suprafaţa băltoacelor , în gropi sau locuri mai joase . Erau folosite gropi şi
pe marginea albiei rîurilor pentru colectarea ţiţeiului purtat de apele din
aceasta zonă.
Treptat, cînd
s-a făcut simţită necesitatea unor cantităţi sporite de ţiţei, localnicii au
început să construiască aşa-zisele băi — gropi de cîţiva metri lungime şi zeci
de metri adîncime, cu pereţii întăriţi cu scânduri.
Aceste
gropi nu au reuşit să satisfacă însă cererile tot mai mari de ţiţei şi atunci
s-a trecut la săparea de puţuri, pentru căutarea petrolului la adîncimi tot mai
mari.
Adîncimea
obişnuită a acestor puţuri era de cca. 50 m. Au fost şi puţuri, cum este cazul
celui de la Lucăceşti — „Aneloaia“ — de 250 de metri, o adevărată performanţă,
depăşită doar de încă două puţuri din Ţara Romînească, executate cam în aceeaşi
perioadă.
După
terminarea săpării puţului, a cărui pereţi erau întăriţi cu îngrădituri de
nuiele, ţiţeiul era scos cu ajutorul unor găleţi mari (hîrdaie) de capacităţi
diferite, legate cu frînghii groase de tei sau cînepă, iar mai târziu cu
cabluri de metal. Pentru a uşura scoaterea importantului lichid, atît de căutat
pe piaţă, se foloseau scripeţi, crivacuri acţionate cu mîna sau hecne cu
tracţiune animală. (Hecna era un mosor mare, confecţionat din lemn, montat la
gura puţului în poziţie verticală. Acest mosor se învîrtea, acţionat de un cai,
strîngînd in jurul mosorului frînghia sau cablul de care era legată găleata,
vasul cu ţiţei, ce trebuia ridicat).
Săpatul la mari
adîncimi era foarte periculos. Pereţii se surpau deseori peste îndrăzneţul care
săpa in fundul puţului căutînd titeiul. Foarte dese erau cazurile de asfixiere cu gazele care emanau din pămint.
Asfixierile nu au încetat nici la mijlocul secolului XIX cînd sînt introduse Ia
puţurile moldovene, în urma celor din Ţara Romînească, foale mari pentru
aerisire, asemănătoare celor din fierării.
Cu toate aceste
greutăţi, cantităţile de ţiţei scoase din puţurile de pe meleagurile moineştene
sînt în continuă creştere. In 1832 puţurile din regiunea noastră produceau
2.841,26 hl. de ţiţei, iar în 1848 — 14.761,97 hl. adică de 5 ori mai mult. Datorită
creşterii cantităţilor de ţiţei extrase, între anii 1840—1844, Moldova exporta
în Austria şi Rusia 1.100—1.800 hl. anual. (Istoria Romîniei, vol. III pag. 968, Ed. Acad.
R.P.R. 1964).
Ca şi în
celelalte regiuni petroliere ale ţării, la Moineşti extragerea ţiţeiului
stimulează setea de îmbogăţire a unor demnitari cu funcţii în stat sau boieri.
Aşa, spre exemplu, în ţinutul Moineştiului, cei care extrăgeau „păcură“ erau
siliţi să dea hatmanului A. G. Mavrocordat o vadră de 15 ocale de ţiţei la fiecare
5 vedre scoase din puţuri sau, in bani, 15 parale de fiecare vadră extrasă.
(„Din Istoria petrolului rominesc“ de Gh. Ravaş, pag. 20, E.S.P.L.P. 1955).
Dacă la
începutul secolului XIX existau doar gropi şi dughene speciale pentru vînzarea
„păcurii“, la mijlocul aceluiaşi secol cei din tîrgul Moinestiului şi
împrejurimi alcătuiau adevărate caravane de căruţe cu butoaie, pline cu ţiţei, îndreptîndu-se
în toate direcţiile pentru a o vinde şi a lua în schimb alte lucruri
trebuitoare vieţii.
Intre anii
1861— 1866 s-au extras anual in medie, numai de prin meleagurile moineştene
77.925 de vedre, pină în 1863 de altfel Bacăul situîndu-se pe primul loc în
privinţa extracţiei ţiţeiului în Principatele Romîne.
Printre
distileriile rudimentare existente în Ţările Romîne, la mijlocul secolului XIX,
pentru extragerea petrolului lampant, se numărau şi cele din apropierea Moineştiului:
a Iui B. Schăifer (înfiinţată în 1840) şi a lui M. Heimsohn (înfiinţată în
1844), ambele situate la Lucăceşti. Erau de altfel nişte mici ateliere meşteşugăreşti
mai mult, în care distilarea petrolului se făcea în cazane rudimentare,
neexistînd o diferenţa prea mare între acestea şi cazanele ţărăneşti locale
pentru prepararea ţuicii, decît doar prin marime.
După ce în
anul 1861 la Mosoarele, lîngă Tg. Ocna, s-a aplicat pentru prima dată aşa
numitul sistem canadian, cu prăjini de lemn, la Tescani se introduce sistemul
hidraulic rotativ pentru forat, în acelaşi an cind avea loc acest eveniment la
Moreni şi Păcureţi — 1906. Era o urmare firească a cerinţelor tot mai sporite
de ţiţei care se cerea, atît pe piaţa internă, cît şi în străinătate. Sistemele
vechi de extracţie nu puteau asigura această creştere a cantităţii de ţiţei.
Este
perioada cînd pătrunde într-o măsură tot mai mare capitalul străin în industria
petroliferă din patria noastră. In primul deceniu al secolului XX, cînd de altfel
toate terenurile petroliiere din Romînia se aflau in mîinile marilor monopoluri
internaţionale, aceeaşi soartă o au şi zonele bogate în
zăcăminte de tiţei din împrejurimile Moineştiului. Societatea „Romîno-Americană“
a preluat toate terenurile petrolifere ale lui G. Negroponte de la Grozeşti-Hîrja.
Ştiința şi Tehnică, 1957 (Anul 9, nr. 1-12), 1957-01-01, nr. 1
Evoluţia
tehnicii exploatării ţiţeiului în ţara noastră este printre cele mai
interesante. In decursul dezvoltării industriei noastre petrolifere, ea a folosit,
ca în nici o altă parte a globului, toate sistemele de lucru posibile din cauza
specificului geologic cu totul deosebit al formaţiilor purtătoare de ţiţei de
la noi. Intr-adevăr, oricui i se va părea curios faptul că ţiţeiul apare atît
la ciţiva metri de la suprafaţă cit si la 3.000 m adîncime şi chiar mai mult.
Primele straturi exploatate au fost cele situate în imediata apropiere a suprafeţei prin sanţuri sau puţuri puţin adînci. Mai interesante din punct de vedere al tehnicii exploatării petrolului sint puţurile adînci sapate de aşa-numiţii ‘’păcureţi sau păcurari’’ si care atingeau adîncimi de cîteva sute de metri. In regiunea Ploeşti se cunoaşte un put cu o adancime de 320 m, care la fund avea sectiunea de 1 m². Saparea unui astfel de put, care era sustinut cu nuiele, era o operatie destul de grea si de periculoasa. Lucrul se putea efectua numai ziua, pe timp frumos, deoarece nu se putea introduce in put nici un fel de flacara deschisa, din cauza pericolului de aprindere a gazelor. Pentru iluminat se foloseau oglinzi mari care dirijau lumina solara pe fundul putului. Pentru a se asigura aerul necesar sapatorului se foloseau diferite sisteme, fie agitindu-se in put ramuri de mesteacan, fie suflindu-se aer in put cu ajutorul unor foale mari instalate la suprafaţă. După ce puţul era săpat, extragerea ţiţeiuilui se făcea cu hirdaie sau burdufuri din piele de viţel cu o capacitate de 50 - 100 litri care erau scoase din puţ cu ajutorul „hecnelor" sau al crivacurilor acţionate manual. Aceasta este rudimentara formă de „lăcărit“ cunoscută în industria petrolului.
In 1861, la
Mosoarele, lîngă Tg. Ocna, s-a săpat în ţară prima sondă cu mijloace mecanice.
Se folosea sistemul numit „canadian" la care un trepan (o sapă grea)
acţiona prin lovire asupra găurii de sondă, fiind pus în mişcare de la
suprafaţă prin intermediul unor prăjini de lemn. In 1883 se sapă la Drăgăneasa
- Prahova primele sonde cu sistemul pensilvan , care foloseau In locul
prăjinilor funie de Manilla şi ulterior cabluri metalice, iar ca sistem de
săpare tot trepanul care acţiona prin izbire.
Primele sonde cu masă rotativă au fost săpate în 1906. Acest sistem se bazează pe o utilizare mai raţională a energiei mecanice, care se transmite prin intermediul unor prăjini metalice pînă la o sapă care efectuează săparea prin rotirea ei pe fundul găurii de sondă. Materialul mărunt rezultat de pe urma săpării este scos la suprafaţă cu ajutorul unui lichid de densitate mare, care circulă permanent prin prăjinile de foraj şi iese prin gaura de sondă. Acesta a fost nivelul maxim de dezvoltare a tehnicii de foraj atins de Romînia capitalistă.
Săparea la
adîncimi din ce în ce mai mari cu sistemul cu masă rotativă are un randament
scăzut. Tehnica sovietică a creat un
sistem principial diferit de celelalte, cu o eficacitate tehnică şi economică
foarte ridicată. La sistemul de săpare cu masă rotativă, întreg sistemul de
prăjini metalice foarte grele constituie o masă în mişcare cu momente de
inerţie mari, fapt care produce de multe ori ruperi de prăjini în puţ, obosirea
materialului din care sInt construite prăjinile etc. Aceste neajunsuri sint
evitate în sistemul de săpare cu turbobur, la care acţionarea sapei se face de
către o turbină care este plasată pe fundul puţului de sondă, imediat deasupra
sapei. Prin aplicarea acestui sistem de săpare, în special la rocile mai dure
din bazinele petrolifere din Moldova, s-au obţinut viteze de săpare mult
superioare celor obţinute cu sistemul cu masă rotativă. Astfel faţă de cca. 200
m/granic-lună realizaţi la săparea cu sistemul cu masă rotativă se obţin în
această regiune, la săparea cu turboburul, viteze comerciale de aproape 800
m/granic-lună.
Dar săparea
sondelor reprezintă numai prima fază a procesului de producţie în industria
extractivă a ţiţeiului.
Te-ai
întrebat vreodată, cititorule, care este mijlocul cu ajutorul căruia ajung pînă
la suprafaţă mii şi mii de tone de ţiţei din zăcăminte situate la mii de metri
adîncime?
Asupra
zăcămîntului de ţiţei acţionează diverse forţe care fac ca presiunea în
interiorul zăcămîntului să atingă valori de sute de atmosfere. Zăcămintele
aşezate în anticlinale (straturi geologice sub formă de cupole) au de obicei in
porţiunea superioară un aşa-numit „cap de gaze" care, prin expansiunea
lor, împing ţiţeiul la suprafaţă prin sondele săpate în zăcămînt. Alteori apele
care înconjoară de regulă zăcămintele petrolifere acţionează asupra ţiţeiului
ca un uriaş piston care îl împinge in sus. Cele mai multe zăcăminte din ţara
noastră au, ca singură forţă de expulzare a ţiţeiului din zăcămînt gazele
dizolvate în masa ţiţeiului, la o presiune destul de ridicată şi care
antrenează in drumul lor pe gaura de sondă şi ţiţeiul înconjurător. Multe
zăcăminte, pierzînd această presiune cu timpul, intră în declin şi apoi în
epuizare.
Dacă în
perioada exploatării prin şanţuri şi prin puţuri se exploatau zăcămintele fără
presiune, o dată cu săparea primelor sonde se practica mai ales sistemul barbar
al erupţiei libere. Zăcămintele care nu mai aveau presiune suficientă erau abandonate,
după ce fuseseră exploatate în proporţie de numai 20—30%. Restul ţiţeiului era
pentru totdeauna pierdut in scoarţa pămîntului.
Incepînd din 1913 se trece la erupţia captată, ţiţeiul ieşit din gaura de sondă, fiind captat şi dirijat prin conducte pînă la locurile de depozitare. Exploatarea cît mai completă şi raţională a zăcămintelor noastre de ţiţei a început după naţionalizarea industriei petrolifere, cînd toate perimetrele petrolifere au început să fie exploatate după o concepţie unică. Amplasarea sondelor de exploatare se face după o riguroasă cunoaştere a zăcămîntului prin sondajele de explorare. Exploatarea zăcămîntului se face după principiul unei economii cît mai mari de energie, căutîndu-se ca raţia (raportul) gaze-ţiţei să fie cît mai mică, pentru a folosi la maximum energia gazelor din zăcămînt. Pentru prima dată la noi în ţară se aplică metodele de recuperare secundara. In zăcămintele la care presiunea începe să scadă, se injectează prin sondele de contur apă sau gaze sub mare presiune care împinge ţiţeiul în sus, prin sondele aflate în centrul perimetrului. In acest fel recuperarea ţiţeiului aflat în zăcămînt creşte considerabil.
Pentru
prima dată în istoria petrolului romanesc se fabrică azi în ţară majoritatea
utilajelor necesare pentru foraj, extragerea si prelucrarea ţiţeiului. Peste
hotare, utilajul petrolifer romanesc este apreciat pentru calitatea sa
superioară.
Dezvoltarea
industriei constructoare de utilaj petrolifer, ajutorul sovietic şi experienţa
cîştigată de muncitorii, inginerii şi tehnicienii din industria noastră
petroliferă asigură condiţiile de exploatare din ce în ce mai raţională şi
intensivă a marilor rezerve de ţiţei aflate în subsolul patriei noastre.
2020 Elizabeth & Emerson Pugh Scholar in Residence at the IEEE History Center
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%202.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%203.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%204%20a.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%204%20b.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%204%20c.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%205.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%207.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%208.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%209.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%2010.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%2011.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%2012.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative%2013.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative.JPG)
%20%20from%20Kodak-Pathe%20gelatin%20silver%20negative.JPG)
.JPG){kind=spacer}
